„Conlucrarea dintre duhovnic, psihiatru și psihoterapeut este esențială” – în dialog cu diaconul Rareș Ionașcu, medic psihiatru în Franța

Interviu cu diaconul Rareș Ionașcu, slujitor în parohia „Sfântul Iosif și Sfântul Ioan de San Francisco” din Bordeaux, medic psihiatru în Angoulême, Franța, cu multiple activități în terapia familială și în reabilitarea psihosocială a tinerilor.

– Cum ați ajuns să îmbinați medicina psihiatrică și viața duhovnicească?

În mod firesc, aș spune, având în același timp o pregătire medicală, psihiatrică, și o implicare în viața Bisericii. Cele două se prelungesc una în alta și se întrepătrund. Cred că e foarte importantă neîncetata căutare a acestei relații vii, a acestei unități, căci viața noastră trebuie să fie una. Rugăciunea ajută mult aici, iar sfaturile părintelui duhovnic aduc clarificări extrem de necesare în multe situații.

– Cum se împacă, în practica dumneavoastră profesională, aspectele științifice cu cele spirituale?

Aspectele științifice nu se opun celor spirituale, ci surprind aceeași realitate, pe diferite niveluri – cel spiritual fiind pe o treaptă mai înaltă. E cel care dă sensul ultim, profund, evenimentelor. Cred că e important, în calitate de medic sau psihoterapeut creștin, să fii capabil să vezi chipul Mântuitorului în persoana celui care îți cere ajutor. Să te uiți la acea persoană cu dragoste. Să mulțumești Domnului pentru întâlnirea cu ea, întâlnire care nu e niciodată întâmplătoare.

Să te rogi. Să practici arta medicală, psihoterapeutică pe care o stăpânești cu seriozitate, profesionalism, neabătându-te de la regulile ei. Să nu încetezi să progresezi în pregătirea ta. și să nu te îndoiești de faptul că întotdeauna credința te va ajuta în practica profesională.

– Aveți un exemplu concret în care abordarea psiho-duhovnicească a avut un impact semnificativ?

În cazul în care duhovnicul trimite o persoană pentru consiliere sau psihoterapie, e foarte important dialogul dintre duhovnic și psihiatru sau psihoterapeut – sursă de îmbogățire reciprocă, de împreună-lucrare în care Domnul e prezent. Îmi amintesc de o persoană trimisă de un părinte duhovnic. Pacientul avea senzația existenței, uneori, a unor mirosuri cumplite, care evocau pentru el iadul, o prezență demonică.

Părintele considera că nu era vorba de o problemă duhovnicească și își punea problema existenței unei probleme psihice. Într-adevăr, pacientul prezenta traume multiple și complexe în trecutul său, o tulburare de personalitate, o culpabilitate nevrotică. Evoluția a fost rapidă și favorabilă din punct de vedere simptomatic, persistând însă o teamă de a fi respins, criticat, judecat.

Persoana respectivă avea imaginea unui Dumnezeu sever, aspru, care pedepsește. Aici am considerat că e vorba de o problemă duhovnicească, care ține de resortul părintelui duhovnic, și am retrimis pacientul înspre părintele său. Deci conlucrarea dintre duhovnic, psihiatru și psihoterapeut este esențială, ajută cu adevărat.

– Cât de important este ca duhovnicul să susțină demersul terapeutic, prescrierea eventuală a unui tratament?

Este esențial. Unii pacienți credincioși consideră că sunt în contradicție credința cu psihoterapia sau cu tratamentele medicamentoase. A le accepta ar însemna lipsă de încredere în mijloacele duhovnicești de vindecare, care sunt uneori căutate într-un mod excluziv. Am constatat că atunci când tratamentele psihotrope sunt luate cu neîncredere, cu ezitare, efectele benefice întârzie să apară. Apar, în schimb, tot felul de efecte secundare, nefaste, potențate de lipsa încrederii. Psihotropele, ca și psihoterapia, de altfel, nu au un mod de acțiune magic, iar participarea persoanei bolnave la tratament, relația terapeutică, toate acestea sunt esențiale.

O altă problemă pe care am observat-o adesea la persoanele cu probleme psihice care sunt credincioase e cea a culpabilității patologice, a regretului, ca în exemplul pe care l-am dat. O învinovățire și un regret foarte diferite de pocăință. Ar fi multe de spus aici, dar amintesc doar că una dintre ultimele înregistrări audio ale Maicii Siluana a fost: „Pocăința este leacul lui Dumnezeu împotriva regretului, boală a sufletelor noastre”. Cred că faptul că sunt diacon mă ajută în abordarea globală a acestor probleme, atât de necesară.

Din fericire, credința poate favoriza și aderarea la tratament, la psihoterapie, atunci când persoanele credincioase care au nevoie de acestea urmează recomandările părintelui lor duhovnic, care le încurajează să urmeze tratamentul propus. Studii actuale arată, chiar și la persoanele cele mai bolnave psihic, psihotice, cum credința ajută în marea majoritate a cazurilor la acceptarea bolii și la atenuarea simptomelor.

Credința le păzește de pericolele cele mai mari, cum ar fi toxicomania, agresivitatea, sinuciderea. Iar într-una dintre sinaxele organizate cu participarea psihologilor, psihoterapeuților, psihiatrilor, Părintele Stareț Efrem Vatopedinul ne spunea că, inclusiv atunci când avem impresia că credința e o barieră în cadrul demersului psihoterapeutic, ar trebui să realizăm, totuși, că situația persoanei respective ar fi mult mai grea fără credință. Cuvânt puternic, dătător de speranță și de sens!

– Ce rol a avut Maica Siluana Vlad, coordonatoarea Centrului de Formare și Consiliere „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” și stareța Mănăstirii „Sfântul Siluan Athonitul” din Iași, în apropierea dumneavoastră de partea teologică? Cum e, în continuare, colaborarea cu maicile, după trecerea la Domnul a Maicii Siluana?

Cred că lucrarea Maicii Siluana e un exemplu fericit, cel mai frumos pe care l-am cunoscut eu îndeaproape, de aducere împreună a cunoștințelor teologice, duhovnicești, și a celor din domeniul psihoterapiei, medicinei. Maica Siluana ne-a dăruit, cu ajutorul Domnului, o terapie duhovnicească foarte adaptată problemelor omului suferind de astăzi, terapie care integrează termeni, noțiuni și strategii psihoterapeutice care sunt în acord cu învățătura Sfinților Părinți pentru a vorbi omului de azi pe limba lui, pentru a răspunde problemelor lui actuale.

M-a impresionat întotdeauna calitatea prezenței Maicii, realismul analizei unor situații, atitudinea tranșantă, clară, lucidă. Ceea ce spunea îți rămânea în minte în mod tainic, în mod „viu și lucrător” (Evrei 4, 12). M-a marcat și importanța pe care o dădea trupului, unității dintre trup și suflet în concepția pe care o avea despre persoana umană, pe linia viziunii Sfântului Grigorie Palama. Importanța pe care o dădea iertării, ca manifestare a iubirii, ca lucrare divino-umană de mare folos pe calea mântuirii. Și faptul că revenea întotdeauna la Hristos – Singurul care vindecă cu adevărat, Doctorul sufletelor noastre. Maica Siluana a fost o adevărată maică duhovnicească pentru mulți dintre noi!

Colaborarea cu maicile continuă astăzi firesc. Cer sfat în unele cazuri delicate Maicii Sofronia, actuala stareță, și îmi e de mare ajutor. Am făcut „Seminarul iertării” cu Maica Efrema – un mare dar! Eu trimit persoane către Seminar, iar altele îmi sunt trimise mie spre evaluare, consiliere, psihoterapie.

– Ce vă doriți să se poată realiza prin intermediul proiectului Hristocentric și cum credeți că poate răspunde acest proiect nevoilor dumneavoastră, pe plan profesional?

Pentru mine, proiectul Hristocentric e o prelungire lină și firească a lucrării începute cu Maica Siluana. M-am implicat în acest proiect, fiind membru al board-ului, pentru că sunt convins că avem mare nevoie, în calitate de psihoterapeuți, psihologi, medici, de întâlnirile cu teologi, părinți duhovnici, stareți.

Viziunea acestora ne poate ajuta să înțelegem mai bine persoana suferindă în întregul ei și nu doar în mod parțial, fragmentat. Îmi doresc să facem parte dintr-un demers terapeutic unitar, în care să ne aducem și noi contribuția proprie, ea căpătând astfel sens, mai ales prin prezența lui Hristos în mijlocul nostru.