„Este de mare folos ca psihoterapia să aibă fundament duhovnicesc, pentru a câștiga profunzime și a ajuta cu adevărat” – în dialog cu Irina Țepuru, psihoterapeut autonom
Interviu cu Irina Țepuru, psihoterapeut practicant autonom, acreditat de Colegiul Psihologilor din România, Președinte al Asociației Române de Psihoterapie prin Dans și Mișcare, membru al Institutului pentru Studiul și Tratamentul Traumei.
– Cum este perceput proiectul Hristocentric din prisma psihoterapeutului cu practică multă?
Am avut acces la sinaxele Părintelui Stareț Efrem Vatopedinul făcând ascultare de părintele meu duhovnic, într-un moment în care traversam o pauză profesională din cauze medicale. Aveam 20 de ani de experiență în cabinet și în proiecte din zona psihoterapiei, dar aveam și această privire din afară și o curiozitate de a găsi ceva ce simțeam că lipsește în psihoterapie. M-au atins răspunsuri pe care le-am primit la frământări personale, așa că m-am atașat sufletește de posibilitatea unui spațiu împărtășit între duhovnici și psihoterapeuți – așa cum este Hristocentric.
Întotdeauna am crezut că un psihoterapeut bun este acela care are o căutare serioasă de sine și care a beneficiat de resursele procesului pe care el îl propune celorlalți. Este o părere pe care o împărtășesc mulți. Cred că o practică spirituală a terapeutului poate susține un spațiu intern mai clar, de unde poate veni o însoțire mai adecvată. De asemenea, sprijinul comunitar este foarte important.
– Cum simțiți apropierea dintre psihologie și teologie?
Încântarea mea principală a fost să descopăr felul în care cele două se completează. Imaginea care s-a creat in mintea mea este aceea a unei sfere: în centru este sufletul omului în relația lui cu Dumnezeu, dincolo de toate tulburările lumii, este sensul profund al existenței dincolo de viața întrupată și limitată în timp. Dar acest centru este învăluit de-a lungul vieții unei persoane – ontogenetic –, dar și de-a lungul dezvoltării omenirii – filogenetic –, în straturi de dureri, confuzii, comportamente greșite, răni ascunse ori uitate. Astfel s-a conturat în mintea mea ideea că rolul meu este acela de a curăța, împreună cu omul, pe cât este posibil, cât mai mult din aceste straturi de balast, pentru a avea acces la acea lumină din interiorul fiecăruia dintre noi. Dacă persoana are și practica spovedaniei, a rugăciunii și a celorlalte mijloace terapeutice ale Bisericii, procesul este mai profund. Dacă nu are această resursă, eu sper că o va lua în considerare atunci când lentilele prin care privește viața se vor mai fi curățat un pic. Și am observat că se întâmplă.
În afară de acest aspect, ceea ce pun în centrul apropierii dintre cele două domenii este practica procesului personal al ghidului. Și duhovnicii merg la spovedanie și au propriul duhovnic pe parcursul vieții, și psihoterapeuții merg la propria terapie. Deși sunt obligați doar în primii ani de practică, majoritatea apelează la însoțire terapeutică pe termen lung. Acest aspect contează mai mult decât cunoștințele teoretice în întâlnirea vie cu omul ajutat.
– În ce mod v-ați apropiat, personal, de Hristos?
Pentru mine, trăirea practică a credinței a venit într-un moment de cumpănă majoră, la peste 40 de ani. Aveam câteva semințe bune plantate de bunica mea, în copilărie, dar nu fusesem ghidată mai mult și nu avusesem exemplu în familie în această direcție. Am îmbrățișat această terapeutică dintr-o nevoie adâncă.
M-a ajutat mult să mă împac cu faptul că, deși din perspectiva practicii psihoterapiei eram „avansată”, în aceasta eram la nivel de bebeluș. Din nou, o metaforă m-a ajutat: aceea a etapelor de dezvoltare ale copilului. Am ales să nu mă preocup de ceea ce mă depășea ca înțelegere și să mă bucur de ceea ce reușeam să înțeleg și să simt. Și am observat cum s-au adăugat straturi- straturi. Acum sunt la nivel de „grădiniță” în practica spirituală și mă bucur de ascultare, de curiozitatea de a învăța și de avantajele palpabile ale Liturghiei, Spovedaniei și, mai ales, ale Împărtășaniei.
– Cum v-a fost de folos apropierea de Hristos în practică, în meseria dumneavoastră?
Aceasta este o resursă neprețuită. Prin comparație cu anii în care am practicat fără ea, mi-a adus un soi de pace în conștientizarea limitelor ajutorului pe care îl ofer – cu realizarea că există Cineva care înțelege și poate mult mai mult decât voi putea eu vreodată și cu credința că există un sens superior pentru toate experiențele oamenilor.
În experiența de la Porto Lagos, din toamna lui 2024, am trăit personal întâlnirea cu smerenia și căldura unor specialiști români în psihologie care trăiesc aproape de Dumnezeu, dar și cu înțelepciunea pe care Harul lui Dumnezeu o dă Părintelui Stareț Efrem Vatopedinul, mai presus de orice specializare umană. Disponibilitatea, umorul, căldura cu care ambele categorii oferă, dar și împăcarea cu propriile limite este combinația pe care eu mi-o doresc în viața mea.
– Conduceți o Asociație de Psihoterapie prin dans și mișcare. În ce fel ajută dansul în vindecarea traumelor?
Din perspectiva terapeutică, noi lucrăm cu mișcarea umană naturală și o numim dans, uneori, fiindcă este asociată cu muzica, dar nu este intim legată de practicarea vreunui stil anume de dans. Fiind suflete întrupate, avem nevoie să luăm în considerare acest drum cu dublu sens, între minte și trup. Sufletul uneori vorbește prin trup, alteori prin minte, și avem nevoie să ascultăm conversația în întreg. Nu facem idol din trup, ci îl considerăm partener. Efectele unui eveniment traumatic rămân adesea în trup, atunci când mintea își creează mecanisme de disociere și uitare. Atunci, corpul rămâne singura șansă și singurul strigăt de ajutor, de tipul: „Rana este încă vie în interior, fă ceva!”.
Pentru existența întrupată, mișcarea este primul semn al vieții, de la celulele care se divid și primele bătăi ale inimii, iar nemișcarea supremă înseamnă finalul acestei existențe. Și rănile au tendința de a reduce flexibilitatea persoanei, capacitatea de a se bucura. Limitează, contractă și înțepenesc și sufletul, și mintea, și trupul. Prin posibilitatea de a exprima, de a explora soluții creative, susținem împrospătarea fluxului vieții, pentru ca omul să poată trăi plenar.
– Cum pot cursurile duhovnicești și activitățile din cadrul proiectului Hristocentric să răspundă nevoilor dumneavoastră profesionale?
Îmi plac prezentările teologilor și răspunsurile la întrebările specialiștilor. Aștept și prezentări ale psihologilor cu experiență duhovnicească, așa cum este domnul profesor Adrian Opre. De asemenea, mi-ar plăcea și știu că se va ajunge, în timp, să dezbatem în grupuri de lucru mai mici cazuri concrete, cum să folosim principiile credinței și în cazul celor care încă nu au deschis porțile inimii, ce probleme psihologice pot determina o interpretare greșită și o folosire neadecvată a terapeuticii Bisericii și altele.
– În loc de final, cu ce gând ați dori să rămânem după această discuție?
După părerea mea, credința ortodoxă este o resursă ascunsă în sufletele multora dintre cei cu care lucrăm. Ca orice lucru care este dintotdeauna prezent, este luat de mulți dintre noi cu ușurință sau este respins din cauza unor experiențe concrete, dureroase, cu oameni sau cu instituția Bisericii. Aceste experiențe merită discutate, iar oamenii pot fi încurajați să caute activ locuri și persoane potrivite pentru nevoile lor din prezent. Cred că este de mare folos ca psihoterapia să aibă fundament duhovnicesc, pentru a câștiga profunzime și a ajuta cu adevărat.
