„Vindecarea omului este un proces complex care implică trup, minte, suflet și duh” – în dialog cu Mariana Bașturea, psihoterapeut cognitiv-comportamental
Interviu cu Mariana Bașturea, psiholog clinician, psihoterapeut de orientare cognitiv-comportamentală cu formare continuă în Schema Therapy (Jeffrey Young) și cu drept de liberă practică eliberat de Colegiul Psihologilor din România.
– Aveți un parcurs educațional și profesional interesant, pornind de la inginerie și ajungând la psihoterapie. Cum se îmbină cele două domenii și în ce măsură mai aplicați astăzi abilitățile dobândite la Universitatea Politehnica București?
Îmbinarea dintre inginerie și psihoterapie reflectă, în opinia mea, într-un mod firesc, armonia dintre cele două emisfere cerebrale: cea stângă – analitică și rațională, pe care am format-o în anii de studiu la Politehnică – și cea dreaptă – intuitivă și empatică, pe care am cultivat-o treptat, prin formarea psihologică și prin trăirea duhovnicească. Ingineria m-a învățat rigoarea gândirii, claritatea logicii și disciplina organizării informației – abilități pe care le folosesc constant în psihoterapie, unde analiza modelelor mentale și a mecanismelor interioare presupune o minte limpede și structurată.
Psihologia, însă, m-a învățat să ascult cu inima, să înțeleg suferința umană nu ca pe o problemă „de rezolvat”, ci ca pe o taină de însoțit – ceea ce rezonează profund cu credința mea creștin-ortodoxă. Parcursul meu de la inginerie la psihoterapie a fost, așadar, o trecere firească de la rațional la uman, de la structura minții la profunzimea sufletului. Coborârea minții în inimă este, pentru mine, acel moment în care gândirea se liniștește și omul începe să trăiască din adânc. Dumnezeu este Cel care unește aceste două laturi și dă un sens mai profund întregului: omul nu este doar minte sau emoție, ci taină – chip al lui Dumnezeu – iar misiunea mea este să-l însoțesc cu respect, dragoste în Hristos și discernământ.
– Ați mărturisit public faptul că v-ați descoperit menirea având nevoie dumneavoastră, personal, de ajutor specializat. În ce măsură e de folos terapia pentru un viitor psiholog, psihoterapeut, și cât de important este rolul unui duhovnic în procesul de vindecare?
Așa este, am trecut eu însămi printr-un proces terapeutic în urma unor perioade dificile. Tocmai acest drum personal m-a condus către psihoterapie ca vocație. Consider că este esențial ca un viitor psihoterapeut să se cunoască pe sine prin demersul psihoterapeutic – pentru a putea însoți cu autenticitate și discernământ pe ceilalți. În același timp, știm că vindecarea profundă și iertarea adevărată vin doar prin întâlnirea cu Dumnezeu, în Tainele Bisericii.
Spovedania, Euharistia, participarea la Sfânta Liturghie și la Sfântul Maslu sunt parte vie din procesul meu de transformare – iar părintele duhovnic este, pentru mine, atât glasul discret prin care Hristos Se face auzit, cât și antena vie către Dumnezeu, prin care primesc iertare și luminare. Nădăjduiesc, cu mila Domnului, să dobândim Harul Duhului Sfânt și mântuirea, scopul cel adevărat al vieții.
– Ați fost dintotdeauna un creștin practicant sau ați avut un drum la fel de interesant pe calea cunoașterii celor duhovnicești?
Nu am fost dintotdeauna un creștin practicant. În copilărie, mergeam cu bunica maternă la Spovedanie și Împărtășanie de două ori pe an, cu ocazia marilor praznice. Cu familia, mergeam în curtea bisericii să luăm lumină și să cântăm „Hristos a înviat!”. Primele mele căutări duhovnicești autentice au apărut într-o perioadă de depresie profundă când, în paralel cu începutul psihoterapiei, am participat, timp de 40 de zile la rând, la Acatistul Maicii Domnului Portărița – icoană adusă chiar atunci din Sfântul Munte Athos, într-o biserică unde preot paroh era tatăl prietenei fiicei mele. A fost și începutul Spovedaniei. Însă, din neștiință, mai târziu am căzut în capcana unor practici din zona New Age. Acestea îmi dădeau impresia unei libertăți interioare dar, în realitate, mă îndepărtau tot mai mult de Dumnezeu, de mine însămi și de cei care îmi voiau cu adevărat binele – cei care se rugau pentru mine și cărora le sunt recunoscătoare. Am înțeles abia mai târziu cât de dăunătoare sunt aceste practici pentru suflet și cât de ușor îi putem duce în rătăcire și pe alții.
Însă Dumnezeu, în marea Lui milă și dragoste, m-a scos de acolo printr-un mod neașteptat: un diagnostic cutremurător – melanom – care s-a transformat, în chip tainic, în prietenul meu cel mai bun. Atunci m-am rugat cu toată ființa: „Doamne, dacă trebuie să plec de aici, de pe pământ, ai grijă de familia mea. Iar dacă mai am vreo șansă, arată-mi unde greșesc, căci simt că greșesc, dar nu știu ce să fac diferit”. De atunci, Dumnezeu mi-a dat, pas cu pas, exact cât puteam înțelege și duce – ca unui copil căruia i se dă la început mâncarea solidă: întâi o linguriță, apoi două, patru... Au trecut opt ani de la acele momente, slavă lui Dumnezeu. Îi mulțumesc Lui și Maicii Sale pentru fiecare zi primită – că am parte de zile de căință, de întoarcere și de pocăință. Încerc să-mi țin mintea în iad, amintindu-mi multele mele păcate, și să nu deznădăjduiesc, așa cum ne îndeamnă Sfântul Siluan Athonitul.
– Cum vedeți astăzi colaborarea între specialistul în sănătate mintală și duhovnic? E nevoie de împreuna-lucrare pentru binele pacientului?
Consider că această colaborare între specialistul în sănătate mintală și duhovnic este nu doar importantă, ci esențială. Vindecarea omului este un proces complex, care implică trup, minte, suflet și duh – iar noi, ca psihoterapeuți, nu ne putem opri doar la aspectele psiho-emoționale. Ne interesează binele profund al omului și, în cele din urmă, dobândirea harului Duhului Sfânt și mântuirea lui.
– Ați avut pacienți trimiși de duhovnic la terapie? Dar dumneavoastră ați recomandat cuiva să-și găsească și un părinte duhovnicesc?
De câțiva ani, părintele meu duhovnic, dar și alți preoți, trimit către mine fiii lor duhovnicești atunci când percep că este nevoie și de o însoțire psihologică. La rândul meu, îi încurajez pe cei care sunt deschiși să își caute un părinte duhovnicesc – fie prin rugăciune, fie le recomand un preot potrivit structurii sufletești și mentale.
– Până acum, ați participat la întâlnirile online, dar și față cu specialiștii din cadrul proiectului Hristocentric. Cât de importantă este o astfel de comunitate?
O astfel de comunitate este absolut necesară. Implicarea unei echipe multidisciplinare este vitală în procesul de vindecare și însoțire a omului către sens, echilibru și – pentru cei deschiși – mântuire. Citez cu recunoștință o doamnă cu care am întâlniri psihoterapeutice: „Este minunat cum lucrează Dumnezeu și sunt recunoscătoare că vă am pe toți trei: părintele duhovnic, doamna doctor psihiatru și tu, psihoterapeutul creștin-ortodox. Fără acest ajutor, eram pierdută!”.
– Care sunt nevoile concrete pe care simțiți că Hristocentric le-ar putea acoperi, în ceea ce privește practica dintr-un cabinet de psihoterapie?
Aș menționa, în primul rând, organizarea de întâlniri fizice lunare sau trimestriale, unde să discutăm cazuri dificile, cu păstrarea confidențialității, din multiple perspective: duhovnicească – în care să fie inclusă rugăciunea pentru omul aflat în suferință –, psihologică, medicală. Apoi, implicarea activă a specialiștilor din domenii precum psihiatrie, neurologie, gastroenterologie, nutriție funcțională. Nu în ultimul rând, educație integrativă privind axele bidirecționale din corpul uman – cum ar fi axa intestin-creier, o axă intens studiată, ce relevă legătura strânsă dintre microbiota intestinală, inflamația sistemică și sănătatea mintală.
Am întâlnit în practică persoane cu disbioză intestinală și inflamație neurologică și sistemică, ceea ce afecta inclusiv nivelul lor de motivație, claritatea gândirii și starea afectivă. Atunci când aceste dezechilibre sunt identificate și susținute medical – prin alimentație adecvată, probiotice, suplimente și schimbări în stilul de viață – colaborarea terapeutică devine mai eficientă, iar omul poate lucra mai conștient cu sine. O astfel de împreună-lucrare este o slujire comună a iubirii pentru om, în lumina lui Hristos.
– În loc de final, aveți un gând pentru colegii din Hristocentric și pentru beneficiari?
Prin dragostea și mila Domnului, ajungând la Mănăstirea Sihăstria, am rămas în suflet cu bucuria duhovnicească trăită în ziua de luni, 28 aprilie 2025, când am fost martoră la un moment cu totul aparte: deshumarea Sfinților Cleopa Ilie și Paisie Olaru. Vin cu smerenie să vestesc această minune: cele două morminte pline de sfințenie rămase goale, o taină atât de mare a creștinătății, asemenea mormântului gol al lui Hristos, Care a Înviat pentru noi și mântuirea noastră. Mireasma plăcut mirositoare, recunoștința și pacea lăuntrică trăite atunci mă însoțesc până astăzi, iar Imnul de cinstire al sfinților încă răsună în inima mea ca o chemare tainică spre Împărăția Cerurilor.
Gândul de final îl împrumut cu smerenie chiar de la acești doi mari sfinți ai neamului nostru. Așa cum spunea cu tâlc Sfântul Cleopa: „Mânca-v-ar Raiul!” – adică să ne hrănim sufletul cu dorul de Cer și să trăim cu nădejdea mântuirii. Iar, după cum ne îndemna Sfântul Paisie: „Să ne vedem la poarta Raiului!”. Acolo nădăjduim să ajungem cu toții, prin mila lui Dumnezeu și prin dragoste slujitoare unii față de alții.
