„Comunicare înseamnă, în cazul sănătății mintale, să înveți, în primul rând, să asculți” – în dialog cu Alexandru Nicolae Trușcă, preot și psihoterapeut
Interviu cu părintele Alexandru Nicolae Trușcă, consilier patriarhal și producător general la Trinitas TV. Absolvent al Facultății de Teologie Ortodoxă „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca și al Facultății de Psihologie și Științe ale Educației a Universității din București, părintele Trușcă este și psihoterapeut implicat activ în proiecte care aduc împreună spiritualitatea ortodoxă și rigoarea științifică.
– Realizați, la Trinitas TV, emisiunea „Psihologie și duhovnicie”. Cum a luat ființă proiectul și cum a fost să aduceți la aceeași masă specialiști în sănătatea mintală și teologi?
Proiectul este o idee veche și nouă, în același timp. A apărut mai întâi sub o altă formă, la Radio Trinitas, cu numele „Rubrica de psihologie”, care se difuzează și în prezent. În formatul pentru televiziune există din toamna lui 2024, după ce s-a pus problema impactului pe care îl poate avea un dialog filmat cu specialiști în domeniul sănătății mintale. Spre deosebire de emisiunile în care moderatorul are curiozitatea reală de a pătrunde în lumea profesională a invitatului, în cazul emisiunii „Psihologie și duhovnicie” este vorba de dialogul dintre doi specialiști în psihologie, dintre care unul este și preot, și aceasta dintr-un motiv bine întemeiat.
Pornim de la o idee prezumată, din ce în ce mai bine conturată în realitate: telespectatorii noștri au o formare religioasă dobândită în regim hibrid, puțin în familie, ceva pe la școală, pentru unii la biserică și, inevitabil, și în mediul online. În toate mediile se rostogolesc tot felul de păreri legate de conținutul psihologiei, uneori prezentat ca fiind periculos pentru credincioși. O idee falsă, desigur, care prinde însă din cauză că psihologia este prezentată mai degrabă ca o sumă de idei obscure și ezoterice, nu ca o știință veridică, ai cărei specialiști au devenit fanatici ai exactității și meticulozității metodologiei cercetării. Prezența unui preot care cunoaște și înțelege limbajul psihologic și care poate „traduce” în ambele sensuri concepte din ambele domenii nu reprezintă neapărat o garanție, dar e măcar o încurajare de a fi mai deschiși. Și specialiștii în psihologie sunt curioși: majoritatea au așteptări și au renunțat la ideea că tot ceea ce aparține teologiei se contrapune domeniului psihologic. Nu mai suntem etichetați ca fiind medievali, ignoranți sau anacronici.
– Care este impactul emisiunii asupra publicului? Ce feedback ați primit?
Există un feedback aparte, dar nu în sensul interacțiunii pe care îl cunoaștem între telespectatorii unui show de televiziune și postul care îl difuzează. Specificul emisiunii este de așa natură încât urmăritorii se folosesc cu discreție de informațiile pe care le prezentăm. De asemenea, contează și cât de mult se regăsesc telespectatorii noștri în temele prezentate. Nu toată lumea suferă de depresie, de exemplu. Dar cei care se confruntă cu ea sau cunosc pe cineva care are nevoie de ajutor găsesc în această emisiune câteva repere. Urmărim ca abordarea din ambele unghiuri – psihologie și duhovnicie, așa cum arată și titlul emisiunii – să faciliteze acceptarea acestui dialog, dincolo de ceea ce se mai spune prin anumite medii: că psihologia este știința diavolului, că spală creierul, că nu se pot găsi puncte comune cu viața duhovnicească.
Sigur, nu ne putem mântui fiind experți în psihologie sau extinzându-ne orizontul lecturii în acest domeniu, dar ceea ce psihologia oferă devine uneori salutar. De aceea, mai degrabă putem bănui care este impactul. Însăși existența acestei emisiuni cred că putea fi greu de imaginat acum 30 de ani. Iată că acum se întâmplă. De asemenea, trebuie să avem grijă la impactul asupra publicului, pentru că știm prea bine cine este publicul nostru: se poate sminti cu ușurință. Prezența în platou a unuia dintre partenerii dialogului ca aparținând și domeniului teologic evită astfel de situații.
– Ce greșeli ar trebui evitate în comunicarea publică atunci când vorbim despre suferința psihică și spirituală a omului?
În acest moment, aș vedea trei: etichetarea, judecarea și sfatul. Voi da și exemple. O boală psihică îi face pe unii să adauge imediat o etichetă: schizofrenicul, depresivul. De preferat, ar fi un alt mod de a ne exprima: o persoană care suferă de schizofrenie, o persoană care suferă de depresie. Judecarea, de asemenea, dăunează grav atât persoanei afectate, cât și profilului moral al celui care judecă. Am auzit despre persoanele care suferă de depresie tot felul de acuze: că au renunțat la Dumnezeu, că nu știu să își gestioneze viața așa cum trebuie, că nu se spovedesc și de asta s-au îmbolnăvit sau, și mai rău, că depresia este un moft, persoanele cu depresie mai mult s-ar alinta. Vă dați seama ce enormități pe care le întâlnim, să mă iertați, și în rândurile persoanelor credincioase! Când, de fapt, oamenii care suferă au nevoie de un puternic suport emoțional. Judecarea îi adâncește și mai mult în suferință! Nu în ultimul rând, există tendința aceasta specifică românului: „știu eu ce să faci dacă ai o problemă”.
Când tu poate că abia ai auzit de problema respectivă. Faptul că ai o părere nu te transformă în expert. Până și experții au nevoie de timp, de o foarte bună cunoaștere a problemelor psihice și de multă răbdare în tratarea lor. În plus, ei nu prea dau sfaturi. Mai degrabă explorează împreună cu persoana afectată variante de abordare pentru tratament, în așa fel încât responsabilitatea să aparțină și celui afectat. Trebuie să dezvolți în acea persoană sentimentul competenței de a-și administra propria viață. Or tu, dacă îi spui „fă asta” sau „fă cealaltă”, decizi în locul ei, te substitui responsabilității ei și blochezi exact acele resurse de care ar avea nevoie pentru vindecare. Și, dacă tot vorbim de comunicare, să mai aduc în discuție și un minus întâlnit în unele medii bisericești: tendința de a vorbi mai mult. Comunicare înseamnă, în cazul sănătății mintale, să înveți, în primul rând, să asculți.
– Cum pot fi sprijiniți teologii în înțelegerea problemelor de sănătate mintală?
În acest moment, cred că este încă nevoie de acomodare. Pentru teologi este ușor și chiar o ispită să credem că mântuirea unei persoane depinde de noi. În primul rând, este un dar al lui Dumnezeu. Apoi, depinde de modul în care își lucrează fiecare mântuirea. De aceea, în tratarea bolii, în cazul nostru suferința psihică – și nu toate suferințele psihice sunt boli în sens medical –, avem nevoie de toate instrumentele de care dispune știința la ora actuală. Medicamente, de exemplu. Doar că în facultățile de teologie nu se studiază farmacologie, domeniu abordat însă în facultățile de medicină și chiar în domeniul psihologiei.
În general cred că noi, teologii, trebuie să fim mai curioși, în sens științific. Să citim și literatură din aceste specializări, există cărți destul de accesibile. Cred, de asemenea, că teama de a fi concurați de psihologi nu poate fi dovedită de realitate. Faptul că am interzice din scaunul spovedaniei accesul unui credincios la psiholog doar pentru că știm noi mai bine ce e de făcut – orgoliu profesional – sau din cauză că ne-ar fi teamă ca acea persoană să prefere ulterior psihologul și nu preotul – responsabilitate pastorală –, arată că, în multe situații, nu este înțeles rolul conlucrării între mai multe domenii profesionale pentru mai binele oricui. Avem, însă, în prezent, o deschidere mai mare și din partea teologilor și a preoților. Mulți recomandă psihologul atunci când simt că au nevoie de o intervenție complementară. Și, în viitor, sper ca în facultățile de teologie să fie adăugat, în ciclul de studii pentru licență, un curs de introducere în psihologie care să abordeze măcar noțiuni de bază ale domeniului.
– Care sunt cele mai mari rezerve pe care le întâlniți în rândul psihologilor față de duhovnicie sau viața spirituală?
Am constatat că unii nu prea știu cum să se apropie, nu știu la ce să se aștepte. Există această teamă, că un teolog sau preot mai degrabă ceartă sau critică – mai ales psihologi. Pe de altă parte, psihologia este o știință relativ tânără, cu rezultate ale cercetării care pot fi însă identificate mai jos în istorie, în epoca Sfinților Părinți. În facultățile de psihologie nu se știe nimic despre aceste modele de pastorație duhovnicească la care găsim elemente comune, și nu puține, cu psihologia. De aici, poate, și un sentiment de superioritate cauzat de lipsa unei continuități a experienței, pe care aș fi văzut-o firească.
– În tot acest context, cum vi se pare inițiativa proiectului Hristocentric?
Să aduci împreună preoți, teologi, psihologi și psihiatri cred că era irealizabil, așa cum am spus, acum 30 de ani. La un moment dat, această mișcare ar fi apărut și iată, apare din rândul laicatului, cu binecuvântare. Din câte știu, sunt mulți psihoterapeuți care merg la biserică și se spovedesc, iar această apropiere de cele sfinte îi încurajează și pe preoți să fie mai deschiși. La firul ierbii, această apropiere fermentează într-o mișcare de anvergură mai mare, de tipul proiectului Hristocentric. Prezența în proiect a unor specialiști de top arată că putem avea încredere unii în alții, doar să înțelegem că ne unesc nu doar credința și bunele intenții, ci și viziunile diferite care, odată discutate, pot revela acele resurse valoroase de care au nevoie cei care ne cer sprijinul.
– Ce recomandări aveți pentru a sprijini colaborarea între teologi și specialiști în sănătatea mintală?
Nu îmi permit să fac recomandări, mai ales că din proiect fac parte specialiști pe care îi recomandă zeci de ani de cercetare. Aș pune problema din punctul de vedere al unui preot. Care sunt nevoile mele pastorale, cum mă poate ajuta întâlnirea cu acest domeniu. Poate că în comunitatea pe care o păstoresc este întâlnită mai des problema dependenței de alcool. Poate că sunt preot în mediul urban, cu alte probleme specifice. Dacă sunt preot de spital, de asemenea, nu mă pot distanța de psihologie. Și, atunci, îmi spun: ce pot face, la cine să apelez pentru a-mi completa cunoștințele?
Faptul că sunt preot nu îmi asigură atotcunoașterea. Mă bucur însă mult știind că există această preocupare, chiar în rândurile absolvenților de teologie, care pregătesc lucrări de licență, masterat și chiar doctorat cu teme de teologie pastorală care includ o aplecare consistentă către psihologie. Apoi, există din ce în ce mai multe întâlniri sub forma serilor duhovnicești, în care preoți de parohie invită specialiști psihologi care le vorbesc enoriașilor pe diverse teme, altfel decât sunt ele prezentate din amvon. Contează foarte mult genul acesta de colaborare.
– În încheiere, în calitatea dumneavoastră de membru al comunității Hristocentric, vă rog să transmiteți un mesaj pentru colegii teologi și psihologi.
Avem înainte provocări. Una dintre ele este profilul oarecum singuratic al unui psiholog. El în cabinet, el și clientul, el și testarea psihologică sau interpretarea unor rezultate ale cercetării. Nici despre preoți nu putem spune că pastorația are loc prin interacțiunea dintre un grup de preoți și comunitatea de credincioși. Tot în raport de unu la unu sau unu la mai mulți regăsim și preotul. Dat fiind acest specific al ambelor modalități prin care se manifestă responsabilitatea față de sănătatea sufletească, un proiect precum Hristocentric are potențialul de a aduce împreună domenii profesionale reprezentate de persoane obișnuite să lucreze oarecum solitar.
Din acest punct de vedere, văd două beneficii. Primul ar fi că ieșim din rutină și interacționăm mai mult între noi, ca profesioniști. Primim și oferim informații, ne simțim valorizați. În al doilea rând, adăugat la obiectivele proiectului, ne putem apropia mai mult pentru a avea grijă și de noi. Preoți și psihologi, avem nevoie de susținere! Și noi suntem oameni. Așadar, de ce nu am accepta că asocierea profesională ne poate susține și emoțional?
