Conlucrarea dintre duhovnicie și psihologie în formarea și slujirea contemporană – în dialog cu pr. lect. univ. dr. Paul Siladi
Interviu cu Părintele Paul Siladi, lector universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca și slujitor al capelei studenților din cadrul aceleiași instituții.
– Părinte, domeniile dumneavoastră de cercetare includ misiologia, comunicarea și spiritualitatea patristică, cu un accent deosebit pe experiența Părinților deșertului. În acest context, v-am ruga să ne împărtășiți câteva reflecții cu privire la proiectul Hristocentric. Conturați, din perspectiva dumneavoastră, modul în care poate fi înțeleasă și valorificată conlucrarea dintre duhovnicie și psihologie.
Proiectul Hristocentric face un lucru absolut necesar: aduce împreună preoți, duhovnici și psihologi. Evoluția culturală a făcut ca aceste două lumi, lumea duhului și lumea psihicului abordat sistematic, pe cât se poate științific, să se îndepărteze atât de mult, încât aproape să se antagonizeze. Într-o cultură a suspiciunii, cel mai probabil mulți dintre cei care reprezintă cele două domenii se uită circumspect unii la ceilalți.
Psihologia a început, fără îndoială, în lumea religioasă, mai cu seamă în zonele monahale, ascetice, unde părinții și maicile au analizat mișcările sufletului cu o perspicacitate neobișnuită. Și mult timp, în felul lor, preoții au fost cei care s-au făcut gardienii cotloanelor sufletelor omenești. Acum, în anumite spații, locul lor a fost preluat de psihoterapeuți, care sunt „sacerdoții” lumii moderne, plină de anxietate și nevroze. Câtă vreme preoții și terapeuții vor sta departe unii de ceilalți, mă tem că vom avea cu toții de pierdut.
– Cum apreciați relevanța și actualitatea tezaurului literar și duhovnicesc moștenit de la Părinții deșertului în raport cu provocările și căutările specifice domeniului sănătății mintale?
Tradiția duhovnicească este tradiția discernământului și a sfătuirii. Duhovnicul este un observator extern care lucrează cu puterea harului lui Hristos, dar nu independent de mișcările sufletului „penitentului”. Ca o paranteză, uneori, mi se pare că acest termen tehnic spune atât de puțin despre relația care se stabilește în scaunul spovedaniei, pe cât spune termenul „client” despre relația terapeutică. Principiul filocalic al descoperirii gândurilor își găsește multe echivalente în diferitele școli psihoterapeutice contemporane – poate asocierea liberă din psihanaliză și „self-disclosure” prind cel mai mult din ceea ce este descoperirea gândurilor.
Așadar, există o rădăcină comună, niște dezvoltări contemporane și același subiect: sufletul. Și, ceea ce cred eu că este deosebit de important, viața duhovnicească se adresează plenar celor care au un psihic sănătos, robust. Apostolul Pavel vorbește despre creștin ca despre un alergător de curse. Dar, poți să ai cel mai bun antrenor de atletism, dacă ai un picior rupt, trebuie să îl vindeci pe acela prima dată. La fel și în cazul raportului dintre psihic și duh. Nu o să mergi cu prea mult folos la cel mai mare duhovnic, dacă rănile tale psihice sunt prea mari și ele filtrează și alterează tot ceea ce îți spune părintele.
Rănile noastre afective ajung, de multe ori, să modifice conținuturile primite de la duhovnic și sfârșim prin a rămâne închiși în cercul unei lungi suferințe, care, culmea!, se justifică tocmai cu argumente spirituale. Ceea ce propun eu aici nu este ca psihoterapeutul și duhovnicul să lucreze consecutiv, întâi unul, apoi celălalt. Ar fi absurd. Propun mai degrabă o abordare realistă, în care fiecare dintre ei să își cunoască limitele și să colaboreze pentru binele omului suferind.
– Știm că, pe lângă activitatea academică și slujirea liturgică, urmați și o formare în psihoterapie. Ce v-a determinat să vă orientați și către acest domeniu?
Am fost mereu fascinat nu doar de lumea duhului, ci și de cea a psihicului și a mișcărilor ascunse în adâncul nostru care ne determină, de multe ori, acțiunile în chip neștiut. Mi se pare că în psihologie există o cunoaștere sistematizată care poate aduce foarte multe beneficii duhovnicilor, așa încât lucrarea lor să fie folositoare. Apoi, mai am o constatare ce poate suna destul de trist. Puțini dintre cei care vin la spovedanie vin dintr-o căutare eminamente duhovnicească.
Mulți vin pentru că au suferințe de ordin psihic, tulburări în viețile și relațiile lor pe care caută să le rezolve, uneori apelând – chiar în ultima instanță – la un preot. Dacă în istoria Bisericii vedem sfinți hrănind oameni sau avem doctori canonizați pentru milostivirea și dragostea lor, astăzi probabil că accentul s-a mutat mult mai mult înspre suferința psihică. Așadar, un fel de a-i hrăni pe oameni azi ar fi să îi ajutăm, preoți fiind, să își înțeleagă sufletul, iar în timp ce facem asta, să îi apropiem și de Dumnezeu.
– Din perspectiva profesorului și teologului, considerați că o formare psihologică de bază ar trebui inclusă în curriculumul învățământului teologic – atât la nivel preuniversitar, cât și universitar?
Sunt convins că o mai bună cunoaștere a psihicului uman sau a unor teorii importante cum este, cred eu, teoria atașamentului, i-ar ajuta mult pe preoții confesori să înțeleagă oamenii care vin la ei și, în plus, i-ar ajuta să își vadă limitele. Să decidă lucid când e suficientă îndrumarea pe care o pot oferi ei și când e nevoie de ceva în plus, respectiv ajutor psihoterapeutic. Mi se pare un gest de autentică smerenie să nu pretinzi tu, ca preot, că poți rezolva totul și să poți primi ajutorul, atunci când este nevoie.
– În parcursul dumneavoastră pastoral și academic, ați întâlnit situații în care unii duhovnici manifestau rezerve față de colaborarea cu specialiști în sănătate mintală sau, invers, psihologi reticenți față de dimensiunea spirituală? Cum credeți că pot fi depășite aceste reticențe și prejudecăți de ambele părți?
La început vorbeam despre suspiciunea care plutește de ambele părți: preoți și psihologi. Se privesc cu neîncredere – probabil că, în multe cazuri, neîncrederea este justificată de experiențe personale nu tocmai bune. Reticențele acestea cred ca pot fi depășite dacă reușim să găsim o perspectivă sănătoasă și lucidă. Există un risc pe care l-am observat în mai multe rânduri. Haideți să îl numim riscul interdisciplinarității dezechilibrate. Am văzut duhovnici care psihologizează excesiv și psihologi care cred că totul poate fi rezolvat pe cale duhovnicească. Nu vreau să detaliez aici. La fel cum există și aversiuni majore atât ale duhovnicilor față de psihologi, cât și invers. Cred că toate aceste excese sunt dăunătoare, iar singura cale utilă este dialogul – cum este tocmai cel inițiat de Hristocentric.
– În loc de concluzie, v-am ruga să adresați un scurt mesaj studenților și colegilor din domeniile teologiei și psihologiei, un cuvânt care să încurajeze o deschidere mai profundă spre dialog, colaborare și discernământ interdisciplinar.
În mod evident, avem nevoie unii de ceilalți și, cred că Domnul lucrează în domeniul sănătății psihice cu două mâini: duhovnici și psihoterapeuți sau psihiatri. Atât unii, cât și ceilalți caută binele și vindecarea omului, iar Dumnezeu l-a creat pe om din dragoste, pentru a se împărtăși de iubirea Lui și de frumusețea lumii. Taina persoanei nu este epuizată nici de unii, nici de ceilalți, dar ambii o sondează cu multă curiozitate, entuziasm și, bine ar fi, cu smerenie. Împreună, așadar, pot oferi o înțelegere complexă a omului și un ajutor adecvat, tocmai pentru ca omul să poată să își îndeplinească scopul creatural.
