„Hristos în centru, Hristos în mijlocul nostru” – în dialog cu PS Damaschin Dorneanul despre relația dintre psihologie și duhovnicie
Interviu cu Preasfințitul Părinte Damaschin Dorneanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților.
– Preasfințite Părinte, vă suntem recunoscători pentru deschiderea și disponibilitatea de a aborda o temă atât de actuală și delicată: raportul dintre psihologie și viața duhovnicească, precum și nevoia unui demers care să adune, într-o conlucrare vie, preoți, teologi, psihologi, psihiatri și neurologi. Spuneți-ne, pentru început, din perspectiva antropologiei patristice, cum se articulează relația dintre dimensiunea psihologică a omului și cea duhovnicească? În ce măsură putem vorbi astăzi despre o complementaritate reală între cele două?
Antropologia patristică se bazează pe învățătura Sfintei Scripturi despre om pe care o detaliază, o dezvoltă, o explică în coordonatele cerute de momentul în care perspectiva despre ființa umană avea nevoie de a fi lămurită, într-un context sau altul. În special antropologia paulină, cuprinsă în unele dintre epistolele sale, este deosebit de revelatorie, în sensul că Sfântul Apostol Pavel prezintă constituția omului nu doar dual, parte trupească și parte sufletească, ci merge mai departe, arătând că partea spirituală a omului are două dimensiuni: sufletul”, supus legilor firii, dar capabil de creștere, de cădere, de vindecare, de alienare, precum și „duhul”, partea cea mai „rafinată” a spiritului, într-un văzduh al înălțimilor spirituale prin care omul poate intra în legătură cu Duhul Sfânt, și prin El, cu întreaga Sfântă Treime. Nedogmatizând trihotomic constituția naturii umane, neforțând înțelegerea acestei alcătuiri în sensul unor „etajări” sterile, autonome, independente în lucrare și responsabilitate, perspectiva paulină, model și sursă pentru cea patristică, permite o abordare holistică a persoanei umane care explică mai bine și mai adânc, deși niciodată exhaustiv, cele ce țin de om.
Ideea de complementaritate și nu de opoziție se subînțelege în orizontul unei abordări oneste a viziunii științifice și a celei patristice, mai ales că cea din urmă nu își propune să detalieze științific natura și activitatea sufletului uman, precum și cea dintâi se cade a-și recunoaște limitele abordării, mai ales în zone în care doar „duhul omului” și Dumnezeu știu cele ce se întâmplă – Dumnezeu deplin, „duhul omului”, limitat.
– În contextul frământărilor interioare ale omului contemporan – precum depresia, anxietatea, tot felul de manifestări ale fricii – cum poate fi înțeleasă și asumată întâlnirea dintre psihoterapie și Taina Spovedaniei?
Taina Spovedaniei urmărește să-l ajute pe om să se împace cu Dumnezeu. Ne mărturisim înaintea Lui prin preotul duhovnic, pentru a-I arăta că ne pare rău de cele pe care nu bine le-am făcut, le-am gândit, le-am rostit. Și le spunem pe nume, conștientizându-le și punând, într-un fel, „stăpânire” pe ele – în sensul că le numim cu dorința ca să nu ne mai domine ele, ci să începem noi să le stăpânim și, astfel, să ne stăpânim. Spovedania nu este ședință de psihoterapie, ea nu urmărește identificarea cauzelor profunde, adânci, ale unei atitudini sau ale unui comportament.
Deși nu exclude nici această preocupare, nu are focusul pe ea. Părinții Bisericii, neexcluzând alte cauze, propun să ne asumăm personal vinovăția pentru un păcat sau altul, pentru că ultimul „da” în fața păcatului noi l-am spus. Atunci când identificăm, când proiectăm vinovăția, responsabilitatea pe altcineva, nu mai avem combustia necesară pentru vindecare. Care vindecare credem că vine nu atât din „sforțarea” omului, cât din intervenția lui Dumnezeu, din dragoste față de omul smerit, prin harul Său tămăduitor, vindecător, care prețuiește eforturile firești, dar încă mult neputincioase ale omului, și le plinește, le desăvârșește.
Cazurile de neputințe care se situează la limita patologiei psihice, sau chiar fac parte din spectrul acesta, se cuvine a fi abordate prin amândouă căile: Spovedanie și consiliere. În prima, mărturisim fapta „favorizată” de labilitatea emoțională sau psihologică, în ședințele de consiliere primim instrumente de gestionare a unor situații extreme sau cum să înțelegem mecanismele fricii, ale anxietății ori ale depresiei, de care ați făcut, de pildă, amintire, recunoscând inclusiv și în cea de-a doua abordare semnul prezenței lui Dumnezeu Care, prin diferite mijloace și prin oameni credincioși Lui, lucrează la vindecarea făpturii Sale, a copilului Său pentru Care Și-a dat viața.
– Având în vedere reflecțiile patristice asupra fricii pe care le-ați aprofundat recent în cursul duhovnicesc Hristocentric dedicat perspectivei Sfântului Ioan Scărarul, cum pot fi înțelese și traduse pentru omul contemporan temele clasice ale Părinților pustiei – precum frica, teama și lupta cu gândurile – în limbajul psihologiei moderne?
Nu știu dacă sunt eu în măsură să traduc în limbajul psihologiei moderne reflecțiile patristice. Mai potrivit să facă acest lucru este cel care, având o experiență duhovnicească în Biserică, s-a specializat și în psihologie și/ sau în psihoterapie și care are capacitatea să descopere intuiții ale Părinților Bisericii încă cu mult înainte de unele descoperiri sau dezvoltări ale oamenilor de știință, semn că rațiunea luminată de Duhul Sfânt pătrunde în adâncul ființei umane pentru a o cuprinde, atât cât este îngăduit, și a o ajuta să se vindece.
Cu sfială, îndrăznesc totuși să reamintesc un cuvânt din capitolul despre „frica lașă sau nebărbătească” a Scării Sfântului Ioan: „În locurile în care te-ai obișnuit să-ți fie frică, nu pregeta să te duci pe întuneric. (...). Mergând acolo, înarmează-te cu rugăciunea.
Ajungând acolo, întinde mâinile în sus și biruiește pe vrăjmași cu numele lui Iisus, căci nu este în cer și pe pământ armă mai tare. Izbăvit de boală, preamărește pe Cel ce te-a izbăvit. Căci mulțumindu-I, te va acoperi în veci” (Scara 20, 6).
La un nivel oarecum elementar, putem identifica aici ideea de confruntare, adică nu de fugă, de evitare a momentului care ne cauzează neplăcere, ci de o confruntare asumată și ajutată, sprijinită, de data aceasta, prin apelul la Dumnezeu, la numele lui Dumnezeu, prin rugăciune. Iar ca măsură de prevenire a recidivei, Sfântul Ioan Scărarul propune îndeletnicirea cu mulțumirea, cu recunoștința, nu numai pentru izbăvirea din boala aceasta, specifică, ci și ca stare generală, mod de gândire, de ființare a omului.
Poate fi un interesant și bun exercițiu intelectual și duhovnicesc, deopotrivă: abordarea pasajelor Sfântului Ioan Scărarul sau ale altui Sfânt Părinte care a abordat această temă prin filtrul unei persoane capabile să citească printre și dincolo de cuvinte simple, ale unui monah, modul de sondare a străfundurilor firii umane și să le tălmăcească pe limba oamenilor de astăzi, cu mai multe sau mai puține cunoștințe duhovnicești sau/și din psihologie. Aștept și eu cu mult interes acest demers.
– În ce mod poate fi realizat un dialog autentic între vocabularul filocalic și cel științific, astfel încât să fie păstrată profunzimea duhovnicească, dar să devină totodată accesibilă omului de astăzi?
Cred că printr-o atitudine smerită și prin ne-forțarea cuvintelor și a lucrurilor. Cuvântul Părinților filocalici, mai ales cel din domeniul nevoinței ascetice – dar chiar și din zona experienței niptice – nu este peste măsură de dificil de înțeles. Este nevoie de atenție și de o pogorâre într-o zonă a unui limbaj care poate părea ermetic doar la prima vedere sau citire, dar își descoperă profunzimile pe măsura apropierii oneste, prin smerenie și rugăciune, de el și, prin el, de cugetul purtător de Duh al Părinților. Prin urmare, nu este absolut necesară o „traducere” a oricărui cuvânt pre limba omului contemporan, tocmai pentru că îl văd capabil și pe omul de astăzi să înțeleagă atât „limba vechilor cazanii”, cât și limbajul tehnic sau cel de specialitate. Tot așa cum și perspectiva științifică, psihologică, nu trebuie numaidecât „diluată” pentru o abordare menită a fi înțeleasă fără un minim de efort. O cale de mijloc este de preferat, în respect reciproc, conștiința propriei limitări și cea, la fel de umilă, a recunoașterii competenței, atât cât este ea, într-un domeniu sau altul.
– În acest context, cum poate fi înțeles rolul iubirii ca „antidot” al fricii, atât din perspectivă teologică, cât și psihologică?
Este un cuvânt plin de miez și de speranță împărtășit de către un părinte contemporan în anii trecuți, marcați de frica în fața epidemiei de Covid 19, printre altele, el spunând, apodictic aproape: „Antidotul fricii este iubirea; nu ura este opusul iubirii, ci frica”. Cred că suntem chemați să învățăm, să reînvățăm, să adâncim, să dezvoltăm, cum doriți să spuneți, virtutea iubirii. Nu a aceleia care s-a erodat prin abuz de folosire, fără acoperire, de tipul insignifiantei de acum replici I love you – I love you, too, ci a celei mai înalte: iubirea de Dumnezeu. Din ea decurge iubirea autentică de aproapele și cea, iarăși autentică – adică lipsită de egoism – de sine. În brațele iubirii lui Dumnezeu ne vom simți bine, protejați, ocrotiți ca fiul în brațele protectoare ale mamei sau ale tatălui. Înconjurați de iubirea semenilor, nu ne va fi frică – sau ne va fi din ce în ce mai puțin frică – de eșec, de a scădea în ochii altora. Iubindu-ne pe noi, ne vom accepta lipsurile, le vom pune înaintea Domnului, rugându-L de iertare și vindecare, și nici nu ne vom mulțumi, confortabil, cu starea în care suntem, acum.
Poate și altfel se cuvine a fi înțeles acest cuvânt întremător al părintelui Elpidie Vaianakis. Mă rog Domnului să-l facă lucrător în cât mai mulți dintre cei ce și-l vor lua ca deviză în dorința de vindecare – și din perspectivă duhovnicească, și din cea psihologică – de sentimentul fricii.
– Cât de necesară considerați că este, în contextul actual, constituirea unei comunități interdisciplinare precum Hristocentric, care să reunească preoți, teologi, psihologi, psihiatri și neurologi într-un demers comun centrat pe valorile autentic creștine, în vederea vindecării integrale a persoanei umane?
Este o mare binecuvântare de la Dumnezeu acest gând care prinde din ce în ce mai mult contur, își lărgește aria de adresabilitate și adună împreună, așa cum ați amintit, specialiști în diferite domenii care, având ca fundament comun valorile creștine, să conlucreze în direcția unei abordări holistice și a încercării unui demers terapeutic integral al persoanei umane. Primul câștig este acela de a ne cunoaște unii pe alții. De a ne auzi, de a putea împărtăși din cele pe care le-am agonisit, le-am experiat, le-am practicat.
Apoi, de a pune împreună, de a așeza pe o masă a dragostei de om, toate cele pe care le considerăm a fi de folos, în niciun chip considerându-ne mai buni, mai pricepuți, mai pregătiți, mai potriviți decât alții, în a ajuta pe cineva bolnav. Mă rog lui Dumnezeu să lucreze prin acești oameni, să binecuvinteze împreună-lucrarea la Hristocentric și să nu se uite „deviza” sub care se gândesc toate, derivată din însuși titlul comunității: Hristos în centru, Hristos în mijlocul nostru, Hristos, Cel din bolnav, Hristos Care împrumută mâinile și cuvintele noastre.
– Cum poate această conlucrare să devină un spațiu real de întâlnire între competențele științifice și experiența duhovnicească, fără a dilua specificul fiecărei abordări, ci valorificându-l în mod complementar?
Cum am mai zis, printr-o atitudine de respect reciproc, prin smerenia cugetului, prin recunoașterea darurilor lui Dumnezeu prezente în fiecare. Prin a fi deschiși a învăța unii de la alții – iar aceasta înseamnă a nu ne considera „desăvârșiți”, atotcunoscători. Prin a ne împrieteni. Prin a avea experiențe împreună. Prin a cere, tot împreună, cuvânt de îndrumare și de întărire de la oameni duhovnicești. La fel cum deschiși să fim și în a audia perspective ale unor oameni de știință – psihologi, psihiatri, neurologi – despre unele teme actuale. Poziționarea, pe alocuri doar, din fericire, de tip exclusivist, atotsuficient, izolaționist și defetist nu va ajuta în niciun chip. Iar cel care va suferi cel mai mult este omul, omul suferind. Și este păcat, când avem această oportunitate care nu s-a ivit atât de pregnant în vremuri trecute.
– Sunteți unul dintre ierarhii tineri ai Bisericii noastre. Așadar, pentru tinerii de astăzi, care resimt adesea o ruptură între limbajul credinței și cel al științei, în ce măsură poate un proiect cu orientare creștin ortodoxă să ofere un răspuns coerent, convingător, dar și mediator între domenii care par atât de diferite?
Nu puțini dintre tineri nu doar că nu înțeleg „limbajul credinței”, dar nici pe cel al „științei” nu îl pricep. Neputința noastră de a limita efectele nocive ale superficialității care derivă din pierderea efectivă a timpului, fără atenție și discernământ, pe rețele de socializare sau într-un alt chip, ne-a adus în această situație în care nu este deloc ușor să îl „prinzi” pe un tânăr și să reușești să-i captezi atenția. Pentru cei interesați, totuși, de convergența dintre teologie și știință, un astfel de proiect, asumat ortodox, este un mare avantaj, pentru că le facilitează întâlnirea dintre oamenii preocupați de un subiect comun, dar din arii diferite, care vin cu cunoștințele și experiențele lor, la care, altfel, am fi avut acces ceva mai greu. M-aș bucura să aflu că rezultatele acestor întâlniri sunt diseminate – da, inclusiv acolo unde stau cel mai mult tinerii, în agora contemporană a web-ului – și că ele se vor constitui în „undițe” de stârnire a unei curiozități binecuvântate, spre mai binele lor, și al nostru, sufletesc.
– Care ar fi cuvântul de îndrumare al Preasfinției Voastre pentru cei care se află astăzi la intersecția dintre psihologie și duhovnicie, dintre știință și credință, și care caută un sens unificator și un parcurs autentic spre vindecare lăuntrică și împlinire a vieții?
Nu îmi permit să spun prea multe, pentru că sunt la începutul întâlnirii „directe” cu cei care au ceva „vechime” în acest proiect, deși pe unii dintre ei îi cunosc mai dinainte sau i-am urmărit, cu multă bucurie și admirație, de la distanță, în lucrarea lor frumoasă. Mă rog lui Dumnezeu să Îi aibă în grija Lui, să le lumineze calea, să le întărească voința și credința, să nu-l lase pe cel rău să le tulbure, mai presus de putere, lucrarea. Iar ei să fie conștienți de marea binecuvântare pe care o au de a fi întru acest duh frumos și luminos de acțiune, să nu se teamă de poticniri, să fie conștienți de piedici, dar și să simtă, cât mai deplin, ajutorul lui Dumnezeu trimis lor prin diferite căi. Cred cu tărie că primii „beneficiari” ai acestei stări și împreună lucrări vor fi chiar cei angajați în acest proiect și, din experiența îmbogățitoare a lor, vor ajuta și pe alții care doresc să se vindece lăuntric și să dea, așa cum ați spus, sens și împlinire vieții.
