„Învățăm să trăim cu pierderile noastre, cu emoțiile, cu bucuriile și durerile noastre” – în dialog cu lect. univ. dr. Adrian Luca, practician, psiholog principal
Interviu cu Adrian Luca, practician, psiholog principal – clinică și psihoterapie –, formator în psihoterapie experiențială, lect. univ. dr. și Director al Departamentului de Psihologie Aplicată și Psihoterapie al Universității din București.
– Lucrați de peste 20 de ani cu oameni aflați în suferință profundă. Ce v-a învățat această întâlnire repetată cu fragilitatea umană?
Prima mea experiență profesională a fost cu copiii cu infecție HIV/SIDA. Am întâlnit multă durere și suferință, deznădejde și speranță, dar și un fel de liniște, împăcare, alături de un soi de înțelepciune rară. Una dintre experiențele copleșitoare pe care le-am trăit chiar la început a fost lângă un bunic al unui copil. Un om impunător, puternic, trecut prin viață. Un munte de om care, îndurerat de suferința nepotului său, stătea în picioare, lângă mine și, vorbind, a început să plângă zguduindu-se, frânt de durere. Îmi amintesc uneori de această întâlnire ca pe o lecție din care am simțit cum forța, puterea și fragilitatea sunt împreună. Oricât de puternici suntem, aparent, sensibilitatea sufletului nostru are nevoie de blândețe, înțelegere, suport, apropiere, îngăduință, acceptare, iubire, speranță…
– Ce ați observat că schimbă cu adevărat un om aflat în fața suferinței sau a unei boli grave?
Îmi este greu să mă opresc la un singur lucru dar, dacă ar fi totuși să aleg ceva, acum, aș zice: suntem trecători, suntem vremelnici. Este posibil să ne credem puternici, atotputernici și invincibili. Uneori! Dar, puși în fața unei boli grave, în fața unei pierderi definitive – instantaneu, iluzia controlului, puterii, invulnerabilității dispare. Se pulverizează și ajungi față în față, doar tu cu tine. Uneori disperarea, revolta, copleșirea sunt atât de mari, încât ne dezorganizăm și ne prăbușim. Alteori, într-un mod cumva magic, se produce ceva în interiorul nostru și începe o viață nouă, autentică. O viață cu sens, cu iubire și prezență pentru orice ființă. Atenția și conștiința noastră devin natural și profund orientate pe oameni, lucruri, relații. Viața capătă un nou sens, oamenii descoperă că pot oferi, că pot iubi și pot fi iubiți, că viața trăită cu respect și demnitate contează cu adevărat. Îmi vine în minte o tânără care spunea că ceea ce își dorește cel mai mult este să ajungă să aibă riduri și păr alb. Și râdea!
– Există o diferență între cei care găsesc un sens în suferință și cei care nu găsesc?
Găsirea sensului și integrarea suferinței, mai ales, sunt procese care au continuitate și durează toată viața. Resemnificarea și găsirea unui sens – nu a sensului, pentru că nu este ca și cum ar fi unic și static, el poate evolua – nu ne protejează neapărat, în sensul de a nu mai suferi sau de a suferi mai puțin. Dar experiența nu mai este la fel de absurdă, nu mai provoacă dezorganizare, haos, nu mai este trăită degradant, umilitor, cu multă vină sau deznădejde. Sensul este ceva foarte personal, nu ni-l poate „oferi” cineva, nu este un timp definit pentru asta. Fiecare are ritmul lui și, când reușim să găsim un sens, asta se poate asocia, de pildă, cu o liniște și o coerență interioară, cu mai puțină dezorganizare, o mai bună capacitate de a face față la incertitudine, mai multă conștiență cu privire la propria vulnerabilitate, o relație mai bună cu sine, un sentiment al continuității.
Povestea vieții, în ansamblul ei, capătă noi valori și o nouă identitate. Indiferent de cât durează, nu înseamnă că suntem mai slabi, ci că durerea este atât de mare, încât blocajul trăit are nevoie de mai mult timp, de atenție, de conținere, de o „atingere” blândă, calmă, constantă, autentică. Atunci când rămânem blocați, când durerea și suferința nu au sens, ajungem să trăim în revoltă, să simțim un gol existențial care „se tot umple” cu gol sau nedreptate profundă. Persoana se poate retrage din relații, din activități, se însingurează, trăiește un sentiment al lipsei de sens și utilitate, își poate pierde speranța, identitatea. Dezorganizarea psihică și tristețea ne pot duce la depresie profundă, la prăbușire totală și disoluție.
Am vorbit despre sens și integrare. Asta, pentru că integrarea face parte din viața noastră, însoțește acest proces de resemnificare și găsire a sensului și continuă toată viața. Învățăm să trăim cu pierderile noastre, cu emoțiile, cu bucuriile și durerile noastre.
– Din experiența dumneavoastră și din interacțiunile cu colegii dumneavoastră psihologi, cât de importantă este dimensiunea spirituală în procesul de vindecare?
Am văzut că nu este un răspuns pe care toți oamenii să-l dea la fel. Uneori, în procesul de vindecare, oamenii se îndreaptă inevitabil și către o dimensiune spirituală așa cum o înțeleg, cum o simt, cum au nevoie. Aici este un moment sensibil. De exemplu, dacă cineva – poate fi chiar și cineva cu experiență în situații de pierdere –, vine cu propria credință, cu propriile valori, sperând că îl ajută pe cel suferind să îmbrățișeze ceva bun, ceva care poate a funcționat pentru sine sau pentru alții, și grăbește ritmul sau vorbește despre lucrurile în care crede autentic – dar, de fapt, nu-l aude pe cel din fața lui – atunci poate să apară o reacție de retragere, de blocaj, de revoltă. Și, deși în procesul de căutare a sensului și de integrare ne gândim că dimensiunea spirituală nu are cum să lipsească, aș zice că este un timp, un ritm, o trăire pentru fiecare dintre noi. Când suntem pregătiți, acest lucru se întâmplă. Și este profund!
– Ați ajuns în contact cu proiectul Hristocentric. Cum l-ați perceput?
Întâlnirea este una cu sens, care poate apropia oamenii de oameni. Cu toții își doresc și simt că au menirea de a fi alături de cei care au nevoie de ajutor. Ceea ce mi-a atras atenția este deschiderea de a ne auzi unii pe alții, psihologi și teologi, de a înțelege perspectiva celuilalt și de a încerca să ne facem înțeles modul în care ne raportăm la pierdere, de a desluși semnificația, sensul limbajului în care ne adresăm. Și am constat că există un loc de întâlnire cu semnificație pentru client/ pacient – noi așa îl numim în limbaj uzual –, de fapt, pentru omul de lângă noi, omul încercat de viață.
– La facultate, programele actuale pun accent pe psihologia aplicată, dar mai puțin pe dimensiunea spirituală. Ar fi important un program care să pună accent și pe consiliere psihologică și îndrumare spirituală?
Cum spuneam, există un timp și un ritm pentru fiecare. Un sens pe care fiecare caută să-l descopere și să integreze experiența prin care trece. Atât consilierea psihologică, cât și consilierea, îndrumarea spirituală, sunt importante. Pentru a fi cât mai aproape de nevoile omului care caută ajutor, care caută sens, colaborarea dintre psiholog și preot este necesară – mai ales când cineva are nevoie, își dorește, are sens pentru sine și caută răspunsuri la frământările spirituale.
– Cum ar putea arăta concret o colaborare interdisciplinară între psihologie și teologie?
Chiar un astfel de proiect precum este Hristocentric, care aduce împreună practicieni și cercetători, psihologi, teologi, asistenți sociali și alți specialiști care oferă ajutor, este un cadru de întâlnire, de înțelegere și descoperire. Atât a resurselor, cât și a limitelor fiecăruia, dar și a speranței că, punând împreună acceptarea, cunoașterea, deschiderea noastră, putem găsi moduri cât mai potrivite de a fi alături de cei care trec prin suferință.
– Dacă ar fi să lăsați un gând pentru un tânăr psiholog aflat la început de drum, care ar fi acela?
Să aibă curajul de a se lăsa surprins. Să nu mai caute tot timpul structura, căci nu poate controla aproape nimic. Să învețe cât mai multă teorie de care va avea nevoie. Va avea nevoie să înțeleagă ce se întâmplă și așa va înțelege de ce are nevoie să o și „uite” uneori și să fie prezent! Suferința este un așa amalgam de trăiri, de dureri și deznădejde, de revoltă și furie, de copleșire și disperare, încât uneori orice putință și speranță parcă dispar. Complet. Dar, în liniștea, în spațiul care se creează când suspendăm orice gând, de undeva, nu știu de unde, apare la un moment dat ceva. La început, poate fi doar o licărire. O licărire pe care nu trebuie să o grăbim, ci doar să fim conștienți, prezenți. Chiar dacă nu înțelegem acum, putem să ne dăm voie să simțim și să lăsăm viața să revină încet, blând și cu forță în sufletul nostru. Fără întrebări, fără explicații, fără vină. Trăind!
