Arhim. Teofil Tia: „Orice boală, inclusiv cea psihică, este o Golgotă, o poartă deschisă spre transfigurare”
Legătura cu duhovnicul și viața liturgică pot avea un rol semnificativ în sprijinul persoanelor care suferă de afecțiuni psihice, spune Arhim. Teofil Tia, Decanul Facultății de Teologie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca.
„Dar este important să fie înțelese ca parte complementară a unui plan de tratament care include intervenția fundamentală din domeniul medical și psihologic”, subliniază el.
Beneficiile interacțiunii cu duhovnicul și ale participării la viața liturgică sunt multiple atât în planul sănătății mintale, cât și în plan spiritual.
„Orice boală, inclusiv cea psihică, este o Golgotă, o poartă deschisă spre transfigurare”, subliniază Arhim. Teofil Tia.
Biserica, sprijin emoțional și spiritual
În primul rând, pacientul care este creștin ortodox practicant primește sprijin emoțional și spiritual personalizat.
„Duhovnicul, ca figură de încredere, oferă ascultare, empatie și încurajare, ceea ce este esențial pentru un bolnav psihic, care se poate confrunta cu izolare, rușine sau neînțelegeri”, amintește Arhim. Teofil Tia. „Spovedania este un spațiu sigur în care persoana își exprimă fricile, suferințele și gândurile, primind o perspectivă duhovnicească care să aducă liniște sufletească și să dezvăluie un sens adânc al lucrurilor.”
Un sens al vieții și al suferinței
Un beneficiu surprinzător, dar foarte profund va fi și descoperirea sensului religios al suferinței.
„Participarea la viața liturgică și dialogul cu duhovnicul pot ajuta bolnavul să-și vadă suferința nu doar ca pe un defect, ci ca pe o cruce personală, o realitate care, trăită cu credință, poate duce la maturizare spirituală și chiar la vindecări lăuntrice. Credința poate oferi speranță acolo unde tratamentele par ineficiente sau progresul e lent”, subliniază părintele arhimandrit.
Ritmul vieții liturgice poate conduce pacientul cu suferințe psihice și la crearea unui ritm și descoperirea unui sens al vieții: „Participarea la slujbe (după putință) introduce un ritm și structurează viața omului, ceea ce este foarte important în multe tulburări psihice. Sărbătorile religioase, rugăciunea zilnică, împărtășirea cu Sfintele Taine pot contribui la un cadru de viață ordonat și stabilizator”, spune părintele decan.
Comuniune și claritate
„Viața liturgică aduce persoana în comuniune cu ceilalți – chiar și simpla prezență în biserică poate reduce sentimentul de singurătate. Simțirea apartenenței la «Trupul lui Hristos» are un efect profund asupra stimei de sine și a identității personale”, mai spune Arhim. Teofil Tia. De aici rezultă al patrulea beneficiu al participării la viața liturgică și
tainele Bisericii: sentimentul de apartenență și combaterea izolării.
Și, nu în ultimul rând, un beneficiu foarte important: susținerea în lupta cu gândurile negative.
„În tulburări precum depresia, anxietatea sau schizofrenia, gândurile negative și deformările cognitive sunt foarte prezente. Rugăciunea, psaltirea, meditația la cuvintele Evangheliei și sfatul duhovnicului pot ajuta în combaterea acestora, aducând pace și claritate.”
„Subliniem însă faptul că duhovnicul nu trebuie să înlocuiască psihologul sau psihiatrul, iar abordarea suferinței psihice trebuie să fie integrată: medicală, psihologică, socială și duhovnicească”, avertizează părintele decan. „În cele mai multe cazuri, există o colaborare discretă și înțeleaptă între terapeut și duhovnic (cu acordul persoanei).”
Viața spirituală, resursă de vindecare
În pledoaria sa pentru conlucrarea dintre psiholog și duhovnic, Arhim. Teofil Tia amintește că există beneficii și pentru psiholog: „Mai ales în context ortodox, poate beneficia mult de înțelegerea profundă a dimensiunii spirituale a vieții pacientului și de deschiderea către o eventuală conlucrare discretă și respectuoasă cu duhovnicul”.
„Credința și viața spirituală trebuie percepute drept resurse, iar nu drept obstacole”, subliniază părintele arhimandrit.
„Pentru mulți pacienți, credința este o sursă de speranță, stabilitate și sens în suferință. Psihologul ar trebui să evite o atitudine reducționistă (de exemplu, tratând religiozitatea doar ca o formă superficială de apărare psihică). Practicile religioase (rugăciunea, Spovedania, Împărtășania, participarea la slujbe) pot avea efecte benefice emoțional și comportamental, dacă sunt înțelese corect și integrate sănătos în viață.”
Duhovnicul poate fi un sprijin valoros, dacă există echilibru, adaugă Arhim. Teofil Tia. „Un duhovnic deplin maturizat duhovnicește și foarte echilibrat poate contribui la echilibrarea emoțională, oferind o ancoră morală și spirituală.”
Duhovnicul, partener pentru psiholog
De aceea, „psihologul nu trebuie să vadă duhovnicul ca pe un concurent, ci, dacă pacientul dorește, ca pe un partener tăcut într-un proces mai amplu de vindecare”.
Dar, spune, profesorul universitar, „este important ca psihologul să știe că nu toți duhovnicii sunt pregătiți să înțeleagă bolile psihice, deci trebuie discernământ în a încuraja sau tempera anumite direcții.”
Desigur, conlucrarea presupune respectarea rolurilor și a limitelor: Psihologul nu interpretează teologic, iar duhovnicul nu face terapie clinică.
„Conlucrarea eficientă presupune ca fiecare să își cunoască și să își respecte rolul specific. Psihologul poate încuraja pacientul să discute aspecte spirituale cu duhovnicul, fără a se substitui acestuia, iar duhovnicul, la rândul său, ar trebui să îndrume pacientul către ajutor psihologic atunci când situația o cere”, spune Arhim. Teofil Tia.
Cum să abordeze psihologul anumite convingeri religioase
O chestiune delicată și complexă este riscul confuziei între tulburări psihice și probleme duhovnicești. „Unele simptome psihice (halucinații, gânduri obsesive religioase, scrupulozitate excesivă etc.) pot fi confundate de pacient (sau de un duhovnic neexperimentat) cu «ispite», «pedeapsă divină» sau «atacuri demonice»”, explică părintele decan.
„Psihologul trebuie să abordeze cu tact aceste credințe, fără ironie sau dispreț, dar și fără a le încuraja necritic. Aici, o relație de încredere este esențială.”
„Respectul pentru convingerile religioase ale pacientului e o datorie etică. Psihologul trebuie să fie capabil să lucreze empatic și competent în cadrul valorilor spirituale ale pacientului. În unele cazuri, terapia poate avea mai mult succes dacă se ține cont de această dimensiune, fără a face prozelitism sau a intra în detalii dogmatice”, adaugă părintele arhimandrit.
Colaborarea psiholog-duhovnic-pacient
Pentru o bună colaborare a triadei psiholog-duhovnic-pacient, sunt necesare următoarele:
- încurajarea pacientului să discute liber și cu duhovnicul despre starea sa psihică (dacă simte că îl ajută);
- cu acordul pacientului, pot exista forme indirecte sau discrete de colaborare (de exemplu, pacientul relatează aceleași lucruri în ambele medii, primind abordări complementare);
- psihologul ar putea citi surse de bază despre psihologia religiei sau despre relația între psihoterapie și spiritualitate, pentru o mai bună înțelegere.
Saltul spiritual: Transfigurarea suferinței
Cel mai profund aspect al abordării discuției despre suferință este trecerii de la suferința psihică la transfigurarea acesteia în viață spirituală.
Arhim. Teofil Tia amintește că „saltul de la o suferință pur psihologică la o suferință înduhovnicită, transformată și purtată cu sens, este un proces profund, care implică nu doar înțelegere intelectuală, ci și o schimbare de atitudine, perspectivă și trăire”.
Acest parcurs este unic pentru fiecare om în parte, dar există câteva repere esențiale în această transformare, pe care părintele arhimandrit le expune în continuare.
Acceptarea suferinței
Acceptarea suferinței ca realitate, nu ca dușman absolut: „Primul pas este ieșirea din lupta oarbă împotriva suferinței și intrarea într-o atitudine de acceptare lucidă: «Aceasta este crucea mea acum, nu mi-a fost dată întâmplător».
În psihologie, aceasta corespunde adesea cu etapa de acceptare a diagnosticului, iar în viața duhovnicească – cu începutul împăcării cu voia lui Dumnezeu.
Căutarea sensului suferinței
Un alt reper propus de părintele decan este concentrarea pe scop în locul lamentării cu privire la cauza suferinței: Transformarea întrebării „De ce?” în „Pentru ce?”.
„«De ce mi se întâmplă asta?» este o întrebare firească, dar uneori paralizantă”, observă Arhim. Teofil Tia.
În schimb, întrebarea «Pentru ce mi s-a dat această suferință? Ce pot să devin prin ea?» „deschide o cale de sens și creștere interioară. Această schimbare de perspectivă este cheia trecerii de la suferință pasivă la suferință transfiguratoare”.
Suferința ca proces, sau cale
„Descoperirea sensului personal și mântuitor al suferinței. În teologia ortodoxă, suferința nu este glorificată în sine, ci asumată în Hristos, ca drum al unirii cu El. În acest sens, suferința psihologică poate deveni o cale de curățire, de rugăciune mai adâncă, de smerenie sau de apropiere de ceilalți”, spune Arhim. Teofil Tia.
În acest sens, el îl citează pe Viktor Frankl, care spunea: „Omul este capabil să suporte aproape orice «cum», dacă are un «pentru ce»”.
Inima (în)frântă ne deschide către Dumnezeu
Un alt reper care transfigurează suferința este cultivarea unei relații vii cu Dumnezeu.
„Rugăciunea sinceră, chiar în confuzie și durere, poate transforma suferința dintr-un monolog al disperării într-un dialog cu Dumnezeu. Sfinții Părinți ne învață că inima frântă este începutul rugăciunii adevărate: «Jertfa lui Dumnezeu este duhul umilit; inima înfrântă și smerită, Dumnezeu nu o va urgisi».” (Psalm 50)
Orice boală este o Golgotă
Pacientul nu trebuie să uite că este chemat la „întâlnirea cu Hristos cel Răstignit – solidar în suferință. Orice boală este o Golgotă”, adaugă Arhim. Teofil Tia.
„Pacientul începe să vadă că nu suferă singur: Hristos a intrat în suferința omenească până la capăt, și stă tainic lângă fiecare suferind. În lumina Crucii, suferința capătă valoare pascală – nu doar durere, ci trecere spre înviere, spre o altă formă de viață. Scopul nu e Crucea, ci Învierea. Crucea este doar Calea.”
Un ultim reper pentru pacientul care vrea să transfigureze suferința este ca acesta să nu se adâncească în propria durere, ci să privească în jur, „slujind altora, plecând tocmai de la propria rană”.
„Uneori, adevărata spiritualizare a suferinței apare când omul, chiar rănit, începe să-i ajute pe alții: din propria traumă, depresie sau durere, devine compasiv, milostiv, solidar. Așa se transformă rana într-un izvor de har, cum spune părintele Rafail Noica: «Rana noastră, dacă o aducem lui Hristos, devine locul întâlnirii noastre cu El»”, amintește părintele arhimandrit.
Sintetizând, condițiile pentru transformarea suferinței în parcurs duhovnicesc și transfigurarea ei sunt următoarele:
- un duhovnic deplin maturizat duhovnicește, care nu grăbește procesul, dar îl susține cu blândețe și discernământ;
- răbdare – pentru că uneori suferința trebuie doar purtată, fără a tânji după „rețete rapide”;
- îmbinarea terapiei psihologice cu viața duhovnicească: ambele pot contribui la vindecare și transfigurare.
