„Biserica și psihologia au datoria de a fi la dispoziția celui care este în nevoie” – interviu cu părintele dr. Justin Mihoc, preot și psihoterapeut în Ortodoxia britanică
Proiectul Hristocentric a devenit un spațiu de reflecție și dialog între două domenii care, la prima vedere, par a vorbi limbaje diferite: psihologia și duhovnicia. Însă pentru Pr. Dr. Justin Mihoc, preot paroh la parohia românească din Durham, Nordul Angliei, precum și lector la Facultatea de Teologie a Universității din Durham, dar și psihoterapeut, aceste două căi se întâlnesc firesc în omul care caută sens, vindecare și comuniune.
– Părinte, cum ați luat contact cu proiectul Hristocentric și cum percepeți necesitatea unui astfel de demers?
Hristocentric este un proiect pe care l-am descoperit recent, fiindu-mi recomandat de către prieteni și colegi care sunt implicați activ în cele două domenii, teologie și psihologie. Mi se pare un demers excelent, întrucât un dialog dintre cele două domenii nu este numai necesar, ci imposibil de evitat în societatea noastră contemporană, ce se poate defini, cel puțin la nivel epistemologic – al procesului cunoașterii –, ca postmodernă și post-structuralistă. Mai mult, văd o nevoie de a explora pastorația și psihoterapia pentru a răspunde în mod corect și echilibrat nevoilor oamenilor care ne cer ajutorul.
– De ce considerați că este necesar un dialog între psihologie și duhovnicie în lumea de astăzi? Ce riscuri apar atunci când una dintre aceste perspective este ignorată?
Cred că este indispensabil un astfel de dialog, întrucât ambele răspund unor nevoi umane universale. Starea de bine, de pace, se împlinește în sufletul persoanei care are grijă atât de starea sa emoțională, cât și de cea duhovnicească sau spirituală. După părerea mea, este depășit modelul conform căruia nevoile persoanei trebuie tratate separat și fără a lua în calcul contextul acesteia, starea sa sufletească, fizică sau mentală. Riscurile asociate cu acest model „descentralizat” sunt acelea că am putea confunda sau chiar ignora nevoile omului. Cineva care are nevoie de ajutor duhovnicesc ar putea fi „tratat” doar fiziologic, ceea ce ar fi greșit. Preotul duhovnic are nevoie de a distinge o tulburare mentală de o dereglare duhovnicească, iar granița este una destul de fină.
– În ce fel experiența dvs. ca preot și psihoterapeut v-a ajutat să construiți punți între aceste două domenii?
Având ambele perspective, pot aprecia complexitatea pe care fiecare dintre noi o are și să disting mai ușor nevoile omului din fața mea. Punțile sunt evidente pentru oricine este angajat în lucrarea pastorală sau în cea psihoterapeutică. Mulți colegi psihoterapeuți neortodocși îmi vorbeau despre nevoile spirituale pe care le au clienții lor, spunând că se simt inadecvați și necalificați să exploreze cu aceștia relația lor cu Dumnezeu sau cu sinele. Știu, de asemenea, preoți care le recomandă credincioșilor lor tratament psihoterapeutic pentru cazuri de traumă sau tulburări de personalitate, adicții și depresii. Fără doar și poate, cauzele unei tulburări psihologice sunt variate, așa încât doar printr-o împreună-lucrare putem să oferim cuiva instrumentele potrivite.
Bolile psihice și tulburările afective nu pot fi tratate doar cu sfaturi duhovnicești. Pentru a trata depresia, spre exemplu, este nevoie ca, mai întâi, să stabilizezi persoana din punct de vedere al chimiei creierului. Abia după aceea putem să stabilim strategii de tratament psiho-duhovnicesc. Vindecarea vine de la Dumnezeu, însă tratamentul este pus la dispoziție de către oameni. În absența harului divin, nu cred că tratarea omului este posibilă, așa că eu consider ca fiind esențială relația pe care fiecare o are cu Dumnezeu în procesul terapeutic.
– Cum credeți că ar putea răspunde proiectul Hristocentric nevoilor tinerilor și ale familiilor care trăiesc în diaspora, în special în contextul Ortodoxiei britanice?
Nevoile tinerilor și ale familiilor din diaspora nu cred că sunt foarte diferite de cele ale românilor care trăiesc în România. Diferențele sunt minore, mai ales în contextul globalismului în care ne aflăm, însă proiectul, cu siguranță, promovează o abordare mai integrată în ceea ce privește procesul terapeutic. Iar această abordare are potențialul de a-i convinge chiar și pe cei mai sceptici că nu este loc de anxietate acolo unde este dorință de a vindeca. Ortodoxia britanică, ca de altfel de orice sorginte, trece printr-o perioadă foarte vie, foarte efervescentă. Tot mai mulți tineri își găsesc locul, acel „acasă” pe care îl căutăm cu toții, în Biserică, și resping cu tot mai mare fermitate ceea ce le oferă societatea secularizată și învățământul scolastic britanic. Astfel, dacă până nu demult era la modă să mergi la psiholog sau la psihoterapeut doar pentru a cere sfaturi și de a învăța tehnici prin care să îți crești pozitivitatea, acum tot mai mulți caută această dinamică în relațiile duhovnicești. Asistăm, astfel, la o adevărată renaștere a credinței în rândul tinerilor, însă asta nu înseamnă o respingere a tot ceea ce nu vine din spațiul bisericesc.
– Occidentul se confruntă cu un nivel ridicat de anxietate, singurătate și depresie. Cum poate Biserica să ofere răspunsuri care să nu fie în competiție, ci în dialog cu știința psihologică?
Cred că atât anxietatea, cât și depresia sunt adevăratele pandemii ale lumii contemporane. Întrebarea dumneavoastră este una dificilă. Cred că Biserica are rolul de a oferi omului posibilitatea de a se integra în trupul tainic al lui Hristos, iar domeniul psihologiei – de a da omului o înțelegere asupra sinelui care să faciliteze stabilitatea emoțională necesară integrării depline în trupul lui Hristos sau a reorientării noastre spirituale. Dacă știm cine suntem și încotro ne îndreptăm, putem lua decizii care să schimbe direcția greșită pe care am pornit. Atât psihologia cât și duhovnicia, dacă sunt cu adevărat în slujba omului, îl vor reorienta pe cel care este în căutarea dezvoltării spirituale. Chiar și etimologic, orientarea presupune întoarcerea către Dumnezeu, așa încât descoperirea icoanei dumnezeiești din fiecare dintre noi nu poate duce decât la o apreciere mai mare a darului cu care Creatorul ne-a înzestrat și ne face conștienți de responsabilitatea pe care o avem.
– Ortodoxia britanică are o identitate aparte, fiind formată din oameni proveniți din culturi diverse. Cum se reflectă această diversitate în modul în care vă desfășurați activitatea pastorală și terapeutică?
Există o Ortodoxie locală pe care sfinții și trăitorii creștini din primele secole au lăsat-o moștenire generațiilor care o redescoperă acum. Există o pleiadă de sfinți britanici ale căror modele de viață în Hristos sunt fascinante și relevante în egală măsură. Această Ortodoxie locală a intrat în contact cu tradițiile ortodoxe existente în alte locuri în timpuri recente, așa încât identitatea ei este într-un proces de asimilare și adaptare, fiind una eclectică. Astfel, în parohia pe care o slujesc, cinstim atât sfinții britanici, cum ar fi cei doi minunați sfinți care ne patronează, Sfântul Ierarh Cuthbert și Sfântul Cuvios Beda Venerabilul, cât și români, greci, ruși sau de pe alte meleaguri. Sfințenia este aceeași, fiindcă își are aceeași sursă, însă există particularități de exprimare. Într-adevăr, culturile sunt diferite și nu cred că uniformitatea este o virtute în acest sens.
Diversitatea despre care vorbiți are puțină relevanță, deoarece atunci când am în fața mea un om, atenția mea este concentrată asupra acestuia. Atât în postura de duhovnic, cât și în cea de psihoterapeut, obiectivul meu este să ascult persoana din fața mea, să încerc să răspund la angoasele, problemele și fricile ei, să o petrec pe acest drum uneori anevoios și șerpuit al vindecării. Identitatea omului cu care vorbesc este unică, chiar dacă se înscrie într-un tipar cultural oarecare.
– Ce rol are formarea continuă, teologică și psihologică, pentru un preot care vrea să rămână relevant în fața provocărilor lumii contemporane?
Un rol esențial. Nu putem vorbi de smerenie și ascultare dacă nu ne asumăm o învățare continuă, în acord cu fluxul permanent al societății și științei, ba aș zice chiar și al revelației. Percepția unora este că preotul rămâne închistat și tributar pe vecie unui model pe care l-a învățat în școală, seminar sau facultate. Desigur că nu aceasta este realitatea în majoritatea parohiilor, însă nu putem nega existența unei tradiții de respingere a tot ceea ce este nou printre ortodocși. Noul este asociat cu diluarea sau coruperea credinței, la fel și lumea contemporană. După cum Sfinții Apostoli sau Sfinții Părinți au îmbrățișat tehnologiile și știința contextului lor istoric, și noi ar trebui să facem la fel. Și aici nu mă refer doar la a folosi noua generație de telefon mobil ci, mai cu seamă, a înțelege provocările, efectele și beneficiile așa-numitei Inteligențe Artificiale, spre exemplu.
Atât psihologul, cât și preotul sau teologul – catehetul, apologetul, profesorul etc. – are datoria de a răspunde provocărilor lumii și a stăpânitorului acesteia, fără a deveni obsedat sau posedat de acestea. Formarea continuă cred că ne oferă posibilitatea acumulării de noi experiențe, interpretări și înțelegeri care să ne ajute în lucrarea pe care am îmbrățișat-o. Chiar de curând vorbeam cu un prieten bun, Petre Maican, despre necesitatea ca preoții și parohiile ortodoxe să își adapteze metodele de pastorație și spațiile de cult pentru a veni în întâmpinarea nevoilor persoanelor cu dizabilități care sunt uneori puțin integrate în viața parohială și, de multe ori, marginalizate.
– Cum vedeți viitorul proiectului Hristocentric? Poate deveni un model de dialog între Biserică și psihologie și în alte contexte ortodoxe, nu doar în cel românesc?
Sper ca acest proiect să deschidă un dialog fructuos care să ducă la o mai bună informare și înțelegere reciprocă. Dialogul este în natura noastră, fiind creați prin și spre dialog, așa încât un dialog între Biserică și domeniul psihologiei nu poate decât să mă bucure. Însă el trebuie să se traducă la nivel personal și comunitar. Nu îmi pot imagina un dialog abstract între două discipline care pot părea în competiție una cu cealaltă, ci mai degrabă un forum sau un punct de întâlnire a părților implicate în procesul pastoral și terapeutic. Există multe puncte de întâlnire și comuniune, însă și destule divergențe și abordări păguboase pe care le putem rezolva doar prin întâlnire și cooperare. Sper din tot sufletul ca acest proiect, după cum indică și numele său, să rămână centrat pe Hristos, El fiind sursa mântuirii și a cunoașterii.
De asemenea, sper ca teologii – terapeuții duhovnicești, și psihologii – terapeuții minții să găsească un limbaj comun al dorinței de tratare și mângâiere a celor suferinzi. Putem, împreună, să depășim mentalitatea care înțelege provocările psihologice ca fiind doar consecințe ale păcatului sau ale „naturii căzute”, ci ca pedagogie divină și cale spre mântuire. Prin acest proiect, nădăjduiesc că ne vom dezbăra de metehnele trecutului și vom îmbrățișa „lumina cunoștinței” pentru a ne împlini cu adevărat vocația de tămăduitori sufletești.
– Un gând de final pentru cititorii noștri: cum poate omul de astăzi, prins între presiunea cotidiană și dorul de Dumnezeu, să-și regăsească echilibrul?
Prin rugăciune, fără doar și poate. Rugăciunea ne ține departe de autosuficiență, ne reamintește de nevoia pe care o avem de a ne înțelege, atât pe noi înșine, cât și pe cei din jur, ne îmbie spre căutarea lui Dumnezeu – acea tendință de autoactualizare de care vorbește psihologia contemporană. Dacă privim rugăciunea ca un act absolut necesar pentru reorientarea sinelui spre împlinirea sa ontologică, atunci există o responsabilitate comună atât a Bisericii, cât și a psihologiei, ca domeniu de cunoaștere și vindecare. Biserica și psihologia au datoria de a fi la dispoziția celui care este în nevoie și de a o face într-un mod integrativ. Astfel, slujitorii Bisericii pot învăța despre comportamentele și neorânduiala în care se poate găsi mintea omului, precum și despre modurile în care ea poate fi pusă într-o ordine, iar psihologia poate asuma mai mult prezența vindecătoare și mântuitoare a Bisericii, precum și rolul relației duhovnicești în așezarea omului în rânduiala lui Dumnezeu și a împlinirii sinelui.
