„Copiii sunt cei mai buni profesori ai noștri” – în dialog cu Lavinia Melania Bratu, biolog, psiholog clinician, consilier în nutriție
Interviu cu Lavinia Melania Bratu, absolventă a facultăților de Biologie și de Psihologie din Timișoara. Un om care a transformat încercările vieții în oportunități. Mama unui copil cu Sindrom Down care a provocat-o neîncetat să învețe și să-și consolideze cunoștințele, pentru a le oferi mai departe.
– Cum ați ajuns de la Biologie la Psihologie și de la știință la credință?
De mică puneam întrebări legate de tot ceea ce are suflare în jurul meu. Voiam să înțeleg despre noi, oamenii, și despre viață – acestea m-au mânat în toate cele săvârșite. După ce am absolvit Facultatea de Biologie, am urmat un master în Gestiune și poluarea mediului, apoi un doctorat în plante medicinale. După aceea, viața – așa cum pe fiecare dintre noi ne provoacă – m-a provocat și pe mine. A urmat o perioadă greu de integrat și de adaptat: momentul în care s-a născut fetița mea, un copil cu Sindrom Down. Medicina pe care o cunoșteam nu m-a ajutat cu nimic. Nu știam dacă va vorbi copilul meu, dacă va merge, dacă va trăi. Nu știam cum va fi... Atunci a fost un moment în care s-a aprins în mine dorința aceasta de a cunoaște și mai mult despre oameni, despre viață, despre rânduiala noastră.
Am urmat mai multe școli în care am învățat despre nutriție. Nu era nicio școală în această direcție în România, decât la Institutul de terapii complementare și alternative. Am citit tot ceea ce se putea citi, toate cercetările în domeniu pentru că, prin nutriție, m-am gândit eu atunci – Dumnezeu mi-a trimis acest gând, de fapt – pot să-mi ajut copila. O hrană corespunzătoare este esențială menținerii unei stări de sănătate fizice și psihice.
Mai apoi, psihologia a venit, probabil, dintr-o nevoie a mea de a echilibra provocările care au urmat. Sau poate că pasiunea spre cunoașterea și înțelegerea vieții și a omului au stat în spatele acestei decizii. Cert este că am urmat, după ce s-a născut fetița mea, și Facultatea de Psihologie, mai multe cursuri de nutriție în străinătate, am urmat un master în Psihologie și acum finalizez un doctorat în Medicină.
– Vă imaginați vreodată oprindu-vă din învățat?
Nu m-am oprit și nu cred că o să mă opresc. Poate că această căutare e tocmai ceea ce Dumnezeu vrea de la noi. În același timp, fiecare drum pe care l-am parcurs mi-a arătat din măreția și frumusețea creației și, cumva, m-am poziționat tot mai mică și mai măruntă. Odată cu partea de cunoaștere am simțit și o doză, poate e mult spus... o doză de smerenie. Saskia Ana este acum în ultimul an la liceu, în învățământul de masă. Este un copil trimis de Dumnezeu pentru mine și pentru cei din jurul meu. E un copil minunat cu care, într-adevăr, am lucrat foarte mult eu și oameni de nădejde din jurul meu. Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Însă este un copil integrat, prezent, care cântă la
pian, are centura verde la karate și are visuri, ca oricare dintre noi.
Poate că Dumnezeu a vrut așa, ca din tot ceea ce eu învăț să dăruiesc, în primul rând, copilei mele, iar mai apoi oamenilor din jurul meu pe care îi susțin cu foarte multă încredere și cu multă râvnă. Văd oameni care rămân blocați în povești de viață pentru că, pur și simplu, de foarte multe ori nu îndrăznesc să își descopere talanții, potențialul – sau chiar stau confortabil într-o zonă de victimizare. Dar eu știu din relația cu copila mea cât de multe putem să transformăm, să schimbăm, să îndreptăm, să luminăm în viețile noastre! Mereu dau exemplul reușitelor ei în fața oamenilor, pentru a înlătura orice scuză din procesul acesta de progres personal, de potențial activat și de o viață făurită cu nădejde și credință, așa cum cum Dumnezeu vrea pentru fiecare dintre noi.
Așa am ajuns și la credință. Sau așa am ajuns aproape de Dumnezeu, la 30 de ani, odată cu nașterea copilei mele. Și, așa cum spuneam, când medicina nu mă mai ajuta, atunci mi-au rămas doar Dumnezeu și credința ca nădejde, ca o ancoră. Un suport emoțional și mult mai mult de atât s-a dovedit a fi în timp!
– Cum ați transformat durerea și crucea personală într-un ajutor pentru cei din jur?
Privind în urmă, îmi dau seama cât de frumos lucrează Dumnezeu în viețile noastre, chiar dacă uneori ni se pare că nu e drept ceea ce ni se întâmplă. Însă, dacă nu ne blocăm, dacă avem credință și activăm în noi puterea de a construi cu ceea ce ne este dăruit, în fiecare clipă a vieții noastre se întâmple lucruri minunate, potrivite creșterii și activării talanților personali.
Nu spune nimeni că drumul este ușor. Nici la mine nu a fost. Sunt situații în care viața ne provoacă. Da, viața chiar ne provoacă, pentru a ne ridica, pentru a ne potența și pentru a fi mai puternici. Cred că toată viața este despre a învăța din lecțiile pe care le primim. E un examen pe care putem să-l primim, oricare dintre noi, în orice clipă. Și avem cu toții puterea de a parcurge aceste momente, de a le integra și de a merge mai departe.
– Privind în urmă, cât de multă psihologie, credință, nutriție și iubire ați învățat de la copilul dumneavoastră?
Prin copila mea pot spune că am ajuns să fac această profesie, să fiu printre oameni, să fiu suport și nădejde celor care au nevoie. Mai mult decât atât, aș spune că toți copiii sunt cei mai buni profesori ai noștri. Nu doar noi, ca părinți, îi ajutăm, îi susținem, le predăm tot ceea ce știm despre viață și adaptare. Și ei vin, ne oglindesc și ne aduc lecții pe care – cu un pic de atenție și deschidere – le descoperim a fi unele dintre cele mai valoroase lecții de creștere pentru noi, mamele, în primul rând.
– Ce gânduri ați avut când s-a înființat proiectul Hristocentric?
M-am bucurat, în primul rând, să o văd pe Andreea Cîntărețu că începe să formeze o comunitate. Îmi este foarte dragă Andreea, respect și admir munca ei. Am urmat imediat invitația de a mă alătura în Hristocentric. Apoi, bineînțeles, fiind sub îndrumarea și ascultarea Părintelui Stareț Efrem Vatopedinul, toată lucrarea a luat o altă conotație în mintea și în inima mea. M-am gândit că toate sunt de la Dumnezeu și că toate se rânduiesc cu ajutorul lui Dumnezeu. Cred foarte tare că omul de astăzi are nevoie de suport în adaptarea la o lume într-o schimbare teribil de – nici nu știu cum să-i spun – imprevizibilă în multe planuri. Mai ales în partea aceasta de informație, de cunoaștere, de inteligență artificială, de schimbare a creierului și, odată cu asta, a lumii și a relațiilor, în general.
– În ce fel răspunde Hristocentric nevoilor din societatea actuală?
Cum omul de astăzi este provocat în adaptare și în schimbare apar, evident, și problemele în ceea ce privește starea personală, relațiile, dinamica vieții. Atunci intervine rolul unui duhovnic. În momentul în care noi ne găsim un părinte duhovnic, avem cu adevărat o relație de ascultare cu acesta, poate că este suficient. Însă, trebuie să recunoaștem, sunt și foarte mulți oameni care nu au un părinte duhovnic. Atunci, psihologul, psihoterapeutul sau un terapeut poate fi de mare nădejde. Cu atât mai mult, conlucrarea dintre teologie și psihologie este importantă și de ajutor pentru omul contemporan.
– Concret, ce nevoi ar putea împlini pentru dumneavoastră, în plan profesional, această comunitate de împreună- lucrare și ce ați spune colegilor dumneavoastră specialiști în sănătatea mintală și în sănătatea trupească, specialiști care nu văd încă necesară conlucrarea cu un duhovnic, cu Biserica?
Vă mărturisesc că lucrez tot mai mult, în ultima perioadă, cu oameni care au părinte duhovnic. Este o împreună lucrare în care părintele duhovnic știe de mine, eu știu de lucrarea sa și, astfel, suntem suport în viețile celor din jur. Tot ca o mărturisire, pot spune că o relație cu oameni care nu au un părinte duhovnic și care nu merg la Sfânta Liturghie este mult mai greu de realizat. E greu de parcurs un proces de vindecare sau îndreptare. Lucrarea este mult mai dificilă, pare că stăm pe loc și ne întoarcem mereu la o nouă problemă. Parcă nu mai finalizăm procesul de a fi mai bine...
Așa cum, atunci când avem o problemă fiziologică, avem și doctor care să ne trateze, la fel ar trebui să procedăm și cu partea emoțională și relațională. Aceasta poate fi coordonată și ajutată de către un psiholog psihoterapeut. La rândul lor, sufletul și partea de lăuntrică a omului au nevoie să fie în relație cu un părinte duhovnic.
Ei, bine, dacă la doctor ajungem doar în momentul în care simțim durere sau ceva nu mai funcționează bine în corpul fizic, iar la psiholog ajungem când ceva se întâmplă în dinamica noastră de integrare, de relaționare, de pierdere a echilibrului emoțional, în lipsa unui autocontrol – în partea de suflet, în partea lăuntrică, aici cred că nu avem nevoie să așteptăm ceva pentru a ne îndrepta de mici către un părinte duhovnic. Alături de acesta avem șansa de a căuta și de a găsi acel chip al lui Dumnezeu în fiecare dintre noi. Iar când lucrarea începe astfel, din familie, cu rânduială în a avea această relație cu părintele duhovnic, vă dați seama cum se poate construi omul?
S-ar schimba și relația cu psihologul. Nu am rămâne blocați într-o relație terapeutică cu un psiholog sau un psihoterapeut de care să depindă permanent starea de bine, echilibrul și autocontrolul. Nu am mai avea legături de ani cu un terapeut. Lucrul acesta este, pentru mine – în acest moment al vieții și al expertizei profesionale – unul total nefavorabil, nefiresc.
O relație permanentă avem cu oamenii pe care îi iubim, cu oamenii de care stăm apropiați. O relație permanentă aveam cu un părinte duhovnic, față de care facem ascultare. Din perspectiva mea, nu ar trebui să avem o relație de durată cu un psiholog, cu un psihoterapeut. Acesta ar trebui să intervină doar în anumite momente din viețile noastre. Mai apoi, lucrarea sa să fie continuată de către om în relație cu părintele său duhovnic.
– Vă rog să transmiteți un mesaj și pentru colegii din Hristocentric, teologi și psihologi.
Să nu uităm că noi toți suntem chip al lui Dumnezeu și fiecare poate fi tămăduitor pentru celălalt, în orice moment. Iar pentru clipele de provocare ale vieții, să ne amintim mereu de cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: „Lucrul înfricoșător nu este să cazi, că să rămâi căzut”.
