„Credința și medicina nu se exclud, ci se împletesc în actul de vindecare a bolnavului” – în dialog cu părintele Alin-Gabriel Nica, coordonatorul preoților de caritate din Arhiepiscopia Bucureștilor
Interviu cu Pr. Dr. Alin-Gabriel Nica, preot de caritate la Spitalul Clinic „Dr. Ion Cantacuzino” din București și coordonatorul preoților de caritate din Arhiepiscopia Bucureștilor.
– Părinte, participarea dumneavoastră la conferința Hristocentric desfășurată anul trecut la Palatul Patriarhiei a reprezentat un moment important de reflecție teologică și pastorală. Cum evaluați direcția proiectului Hristocentric și în ce mod considerați că acesta poate fi integrat concret în activitatea preoților de spital?
Participarea noastră la Conferința de anul trecut a dat prilejul de a ne clarifica asupra direcției către care se îndreaptă acest proiect. Analiza empirică a datelor din studiile prezentate, împletită cu mărturiile duhovnicești ale invitaților, a oferit un cadru propice pentru dezvoltarea și aprofundarea unor idei și a unor teme ce țin atât de domeniul teologic, cât și de cel psihologic. Este foarte important să înțelegem în ce context social ne aflăm și cu ce probleme de sănătate mintală se confruntă societatea. Doar înțelegând mai bine lumea în care trăim putem să oferim răspunsuri la frământările oamenilor și la problemele de sănătate.
În ceea ce privește modul în care acest proiect poate ajuta activitatea preoților de spital, am putea afirma că, în primul rând, ar trebui ca acest proiect să fie făcut mai bine cunoscut în rândurile preoților. De asemenea, să fie prezentate și obiectivele acestui proiect, iar mai apoi să fie organizate sesiuni de lucru în care să se prezinte preoților modul în care se pot folosi de ceea ce se dezvoltă prin acest demers. Prin preoții de caritate, mesajul proiectului Hristocentric poate să ajungă la nivel național către specialiștii din sănătate și către pacienți.
– Din experiența dumneavoastră de preot al Spitalului Clinic „Dr. Ion Cantacuzino”, unde interacționați zilnic cu pacienți aflați în situații de vulnerabilitate fizică și psihică, cum definiți rolul preotului în lanțul terapeutic care implică medici, psihologi și alți specialiști în sănătate?
Credința și medicina nu se exclud, ci se împletesc în actul de vindecare a bolnavului. Actul medical este completat de grija pe care Biserica o poartă pentru cei fragili, aflați în situații extreme și care au nevoie de sprijin duhovnicesc pentru a găsi resorturi interioare care să îi ajute să depășească momentele critice în care se află. Lucrarea preotului de caritate îi redă omului speranța și demnitatea.
Vindecarea nu înseamnă întotdeauna dispariția bolii, ci ajută, mai ales, la regăsirea păcii interioare și a sensului de a trăi și de a accepta că suferința face parte din viața pământească. Experiența pastorală dobândită în slujirea bolnavilor din acest spital ne arată că pentru omul bolnav este foarte important să fie cineva lângă el, să nu se simtă părăsit, uitat sau neglijat. Lipsa dragostei constituie un factor în plus în agravarea bolilor trupești și sufletești. Bucuria pacienților care întâlnesc preotul în spital constituie motivația noastră zilnică de a merge mai departe și de a ne continua misiunea aceasta de a fi aproape de cei aflați în suferință.
– Care este rolul terapiei duhovnicești în îngrijirea pacientului și ce experiențe concrete v-au confirmat importanța acestei lucrări în mediul spitalicesc?
Terapia duhovnicească are rolul de a oferi sprijin sufletesc și alinare, de a dobândi împăcarea cu sinele, cu familia și cu apropiații, mai ales dacă există răni interioare nevindecate. Prin rugăciune, prin ascultare, prin spovedanie, pacientul simte că nu este singur și că cineva îi poartă de grijă. Pacea lăuntrică are un efect real asupra stării de spirit, contribuind la vindecare și la dobândirea unei fortificări sufletești și trupești. Omul tămăduit sufletește devine mai puternic și acceptă mai ușor starea în care se află. Experiența pastorală acumulată în ultimii cinci ani de slujire la patul bolnavului ne-a adus și mult folos prin faptul că am conștientizat, pe de o parte, ce mare dar e să fii sănătos, iar pe altă parte, ce înțeles profund are suferința.
Având în vedere că slujesc într-un spital pluridisciplinar, am avut ocazia să întâlnesc situații diferite în care pacienți cu diverse patologii au simțit ajutorul concret al lui Dumnezeu în viața lor. Putem aminti aici mame care au putut să ducă sarcina la bun sfârșit, deși existau riscuri foarte mari să piardă copilul. S-au rugat foarte mult în salon și în paraclis, s-au spovedit și s-au împărtășit în toată perioada în care au fost internate. De asemenea, mame care au născut copii prematur și care au decis să își boteze copilul ca să îl poată pomeni la sfintele slujbe, care s-au rugat zi de zi în biserică, iar Dumnezeu le-a ascultat rugăciunea și astfel au plecat cu pruncii sănătoși acasă, pacienți care se împărtășesc înainte de operație pentru a avea liniște și curaj în acele momente grele, oameni internați în secțiile de ATI care se împărtășesc și se însănătoșesc sau cazuri când au șansa ca la finalul vieții să se spovedească și să se împărtășească în spital pentru ultima dată. Terapia duhovnicească face parte din îngrijirea holistică pe care pacientul o primește în spital.
Ne bucurăm când personalul medical îndrumă pacienții către preot și astfel se întregește echipa care are grijă de pacient. La noi în spital nu avem post de psiholog, așa că preotul îndeplinește și acest rol. Așadar, mesajul Hristocentric și rodul acestui proiect pot să fie și dezvoltarea profesională a preoților de caritate prin sesiuni de training în care preoții să dobândească și cunoștințe din sfera psihologiei și psihoterapiei. Cu siguranță, sunt mai multe spitale la nivel național în care preoții acoperă și această lipsă din organigrama spitalelor.
– Din perspectiva dumneavoastră de coordonator al preoților de caritate din Arhiepiscopia Bucureștilor, ce competențe sau formări considerați că ar trebui dezvoltate pentru ca preoții de spital să poată dialoga mai eficient cu specialiștii din domeniul sănătății mintale?
Din observațiile din ultimii aproape patru ani de când coordonez preoții de caritate din Arhiepiscopia Bucureștilor, putem afirma că este important să înțelegem specificul bolilor întâlnite în spitalele în care slujim. Aceasta înseamnă că este nevoie de a dobândi cunoștințe medicale de bază pentru a putea înțelege mai bine suferința pacientului, ce tip de boală este, cum se manifestă. În acest sens, e nevoie de o pregătire și în această direcție. Se poate face în mod autonom, prin lectură individuală, prin dialog cu specialiștii din spital sau prin participare la conferințe cu teme medicale.
Este foarte important să avem și noțiuni de psihologie și psihoterapie, pentru a putea avea un mesaj potrivit pentru pacienții care trec prin traume foarte dure, de exemplu: mamele care pierd sarcina sau pierd copilul la naștere, pacienți care suferă amputări de membre sau ajung în situații invalidante.
– Care sunt beneficiile pe care le-ați observat atunci când există o colaborare reală între dimensiunea medicală și cea pastorală în îngrijirea pacientului?
Cu cât un preot are o vechime mai mare în spital, cu atât se creează o mai bună conlucrare între personalul medical și preot. Acest aspect este foarte important pentru îngrijirea pacienților. Personalul medical este concentrat pe actul medical în sine și nu are timp și pentru discuții de ordin sufletesc cu pacienții. Se cunoaște faptul că în spitale personalul medical este subdimensionat și, în consecință, timpul alocat fiecărui pacient este redus. Principala menire a preotului de spital este să fie prezent și să știe să asculte.
O atitudine empatică a preotului îl ajută foarte mult pe cel care dorește să își deschidă sufletul, spunându-și supărarea care îl apasă. Sunt foarte importante răbdarea, blândețea și discreția. Uneori, o tăcere plină de compasiune spune mai mult decât orice cuvânt, dar ascultarea adevărată nu se oprește acolo. Ea continuă prin rugăciune, printr-un gest de sprijin, printr-o faptă bună. Într-o lume în care toți se grăbesc, timpul dedicat celor bolnavi, valorificat prin ascultarea însoțită de o faptă bună rămâne cea mai profundă formă de iubire creștină.
– Privind spre viitor, cum vă imaginați dezvoltarea acestui dialog dintre Biserică și domeniul sănătății mintale în contextul provocărilor contemporane, marcate de creșterea cazurilor de anxietate și depresie?
Din punctul nostru de vedere, este foarte important să ne cunoaștem fiecare domeniile în care profesăm și care sunt limitele fiecărui domeniu. Fiecare parte implicată trebuie să pună în slujba pacienților ceea ce are mai bun. Nu trebuie să existe o concurență sau o luptă pentru întâietate în ceea ce privește impactul pozitiv asupra pacientului. Este nevoie de colaborare, de complementaritate pentru a asigura o îngrijire cât mai adecvată. Este foarte posibil ca pe unii dintre pacienți terapia duhovnicească
să îi ajute mai mult decât terapia psihologică, după cum se poate întâmpla și invers.
Apoi, este necesar ca specialiștii din cele două domenii să identifice tipurile de patologii și terapia potrivită pentru fiecare caz în parte. La nivelul preoților de caritate, am creat un cadru de lucru sub forma a opt întâlniri anuale în care prezentăm teme de interes din sfera activității noastre. În cadrul acestor întâlniri putem include și teme pe care proiectul Hristocentric le propune spre aprofundare. De asemenea, acest model poate fi extins la nivel național și astfel mesajul poate fi extins și diseminat pe tot parcursul anului.
