„Dumnezeu mi-a așezat pașii spre a fi aproape de suferința omului” – în dialog cu Maria Spătaru, psihoterapeut și psiholog clinician
Interviu cu Maria Spătaru, psihoterapeut și psiholog clinician, despre întâlnirea cu suferința umană, anii petrecuți alături de medicul mărturisitor Ioan Ladea și drumul către Psihologie. Despre credință și despre împreună-lucrare spre vindecare.
– Înainte de a fi psiholog, ați fost asistentă medicală. Cum v-a clădit acest început profesional?
Faptul că am fost asistentă medicală înainte de a deveni psiholog a fost un mare ajutor, pentru că m-a pus în contact direct cu suferința umană. Dincolo de ceea ce înveți din manuale, ești lângă omul care suferă. Am lucrat în oncologie – în chimioterapie, radioterapie și chirurgie –, adică în zonele cele mai dificile, unde bolnavii ajung la limită. Alegerea aceasta mi-a aparținut. La 17 ani, când tatăl meu s-a îmbolnăvit, am simțit că asta vreau să fac, chiar dacă părinții mei își doreau alt drum pentru mine. Privind înapoi, cred că Dumnezeu mi-a așezat pașii spre a fi aproape de suferința omului. A fost un mare ajutor și pentru că, atunci când vezi suferința, se naște firesc în tine dorința de a ajuta. Cel puțin, așa a fost în cazul meu.
– În plus, nu ați fost asistentă oricui, ci a medicului mărturisitor Ioan Ladea. Ce a însemnat concret să fiți alături de acesta, zi de zi?
A însemnat o schimbare de viață. Am început să lucrez cu doctorul Ioan Ladea în 1991, la Centrul Olimpia din București. Prima întâlnire a fost decisivă: era o personalitate care te marca, te atrăgea și te fascina. Am ajuns să lucrăm împreună zi de zi, iar această apropiere mi-a confirmat că drumul meu este să fiu lângă omul care suferă. În același timp, întâlnirea cu el a avut un impact profund și asupra vieții mele duhovnicești. Deși proveneam dintr-o familie ortodoxă, nu eram practicantă. În schimb, lângă doctorul Ladea nu exista zi în care să nu spună: „Iisus te vindecă”, „Dumnezeu vindecă, nu eu”. În jurul lui se simțea o atmosferă de credință și har. Această experiență m-a apropiat de Biserică și de viața liturgică într-un mod nou, mult mai conștient.
– Ați înțeles atunci că vindecarea nu e doar medicală, ci ține de ceva mai profund?
Zi de zi vedeam că vindecarea nu vine doar în urma unui tratament, ci ține mult de felul nostru de a fi. Doctorul Ladea avea, în perioada în care am lucrat cu el, chiar și 150 de pacienți pe zi, cu boli foarte diferite. La unii, evoluția era rapidă; la alții, mai dificilă. Conta mult acceptarea. Cei care reușeau să primească suferința ca pe o cruce aveau, de multe ori, o evoluție mai bună. Am înțeles atunci cât de importantă este încrederea – în medic, dar mai ales în Dumnezeu. Iar Dumnezeu i-a fost alături doctorului Ladea și i-a arătat drumul. Căci el a ajuns în China mulți ani mai târziu, după ce a început să studieze acupunctura. Spunea mereu: „Eu doar pun ace, Dumnezeu vindecă”. Iar faptul că oamenii veneau cu această încredere și vedeam evoluția lor m-a făcut să înțeleg că vindecarea ține profund de relația noastră cu credința, cu sufletul și cu felul în care ne raportăm la viață.
– Ați cunoscut atunci și părinți sfinți – dintre cei canonizați în 2025.
Da. Doctorul Ioan Ladea l-a îngrijit pe Părintele Sofian, iar uneori mergeam împreună la Mănăstirea Antim. Nu am intrat în chilia Sfântului, dar îl vedeam uneori și pot spune că atmosfera de acolo era greu de descris. O experiență la fel de puternică am trăit și în preajma Părintelui Dumitru Stăniloae. La Sfântul Dumitru am intrat în casă. Prezența lui te așeza într-o altă stare, indiferent de ceea ce purtai în suflet. Privirea și vocea lui aveau puterea de a mișca ceva adânc în tine. Simțeai că intri într-o altă stare – una de liniște și profunzime.
– Ați ales psihologia mai târziu. Ce a declanșat această decizie?
Cred că Dumnezeu ne așază în cale oameni care fac diferența și ne ghidează, chiar dacă uneori avem impresia că știm noi mai bine. La mine, gândul de a deveni psiholog nu a existat inițial. La un moment dat, învățătoarea fiicei mele mi-a spus, după câteva interacțiuni: „V-ați greșit profesia, trebuia să lucrați cu copiii”. Nu am dat atunci importanță acestor cuvinte. Momentul decisiv a venit mai târziu, când nepoata mea a trecut printr-o depresie severă. Nu ne-am dat seama imediat ce se întâmplă. Nu mai avea putere, îi era greu să meargă, iar investigațiile nu indicau o boală clară. La un moment dat, am ajuns la doctorul Pavel Chirilă, care ne-a spus direct că este vorba despre depresie și că are nevoie să vorbească cu un psiholog.
Problema era că nu găseam pe nimeni dispus să vină acasă, pentru că terapia se desfășoară, în mod normal, într-un cadru specializat. În acel context dificil, cineva apropiat mi-a spus: „Ce bine ar fi fost dacă făceai tu Psihologie, să știi ce trebuie făcut.” Acea observație a fost decisivă. Era chiar perioada înscrierilor la facultate, iar a doua zi era ultima zi de depunere a dosarelor. În câteva ore am reușit să adun toate actele și să mă înscriu. Pentru mine, a fost un semn clar. Mai târziu, în timpul facultății, mi-am dat seama că mi se potrivește să lucrez cu copiii și cu adolescenții, direcție pe care am urmat-o și în formările ulterioare.
– Spuneți-ne mai multe despre specializarea dumneavoastră.
După terminarea facultății, mi-am dat seama că există multe direcții în care poți merge ca psiholog. Eu știam deja că vreau să lucrez cu copii și adolescenți. Am început cu formarea în terapie cognitiv-comportamentală, pentru că am înțeles că în spatele oricărui comportament stă un gând. Am făcut apoi formarea în psihologie clinică, pentru a putea identifica eventuale tulburări sau sindroame. Lucrând, am realizat că este esențial și contextul familial, așa că am urmat și specializarea pe terapie sistemică. Ulterior, am completat formarea cu zona educațională, pentru a înțelege mai bine copilul și în contextul școlar. Pe parcurs, am participat la workshop-uri pe traumă și tulburări precum dislexia sau ADHD. Totuși, simțeam că lipsește ceva, iar acest lucru m-a dus spre terapia focalizată pe emoții. Am înțeles că, dincolo de gânduri și comportamente, la bază stă emoția care trebuie înțeleasă și gestionată.
– Ce înseamnă să fiți parte din procesul de vindecare a unui copil sau a unui adolescent și să lucrați cu părinții în situații de vulnerabilitate sau criză?
Îmi place să cred că rolul meu este unul mic: îi ajut pe oameni să conștientizeze ce li se întâmplă. Aceasta este, de fapt, menirea psihologului. Uneori este dificil să rămâi complet neutru, mai ales când suferința copilului te atinge. Există tendința de a te apropia mai mult, dar încerc să păstrez echilibrul, fără să intervin excesiv în dinamica familiei. Fac recomandări, dar procesul aparține în primul rând copilului și familiei. Rezultatele nu sunt ale terapeutului, ci ale celor implicați. Dincolo de toate formările, ceea ce contează cel mai mult este relația. Felul în care reușești să fii prezent și să construiești încredere face diferența în procesul terapeutic.
– Cum se vede azi, în cabinetul dumneavoastră, influența anilor petrecuți alături de medicul Ladea?
Se vede nu doar în felul în care privesc credința, ci și în modul în care lucrez cu oamenii. Încerc să nu refuz pe nimeni, să fiu deschisă față de fiecare caz. Un lucru care m-a marcat profund la doctorul Ladea a fost capacitatea lui de a ierta. Deși trecuse prin suferințe mari, inclusiv în relație cu Securitatea, iertase. Printre pacienții lui se aflau chiar și oameni care îi făcuseră rău. Această lecție a iertării este, pentru mine, una dintre cele mai grele. În cabinet, sunt situații care pot stârni revoltă – mai ales când este vorba despre copii care trec prin experiențe dureroase. De exemplu, când auzi că un copil este pedepsit prin a fi lăsat flămând, reacția firească este una de indignare. În astfel de momente, încerc să-mi amintesc de modelul doctorului Ladea. Să trec peste revoltă, să înțeleg, să iert, să ajut.
– Considerați că psihoterapia din România, așa cum este predată și practicată, se poate apropia de nevoile clienților creștini ortodocși practicanți?
Depinde foarte mult de omul care practică psihoterapia. Sunt specialiști care pot răspunde acestor nevoi și care reușesc să integreze dimensiunea credinței în mod firesc. Există însă și abordări care ignoră sau chiar neagă această dimensiune. Cu toate acestea, cred că în România sunt mulți profesioniști capabili să lucreze autentic cu persoane credincioase și să le ofere sprijin real.
– Să ne îndreptăm acum atenția spre Proiectul Hristocentric. Cum ați descoperit dumneavoastră această lucrare?
Am aflat de Hristocentric de la oameni care au apărut, la momentul potrivit, în viața mea. Am simțit că ar trebui să mă implic, că este nevoie de această conlucrare între psihologie și teologie. Și am avut experiențe care mi-au întărit această convingere. Îmi doresc să contribui pentru că, în cele din urmă, ceea ce rămâne în sufletul omului este ceea ce a primit atunci când a avut nevoie.
– Cât de importantă este misiunea Hristocentric, de a aduce în împreună-lucrare psihologii și teologii?
Este o inițiativă admirabilă. Tocmai această încercare de a aduce împreună psihologia și teologia, de a crea punți între specialiști, este foarte valoroasă. Este nevoie de deschidere, de cunoaștere reciprocă și de susținere, pentru ca omul aflat în suferință să fie ajutat în mod real, atât din punct de vedere psihologic, cât și duhovnicesc.
– În loc de final, vă rog să adresați un mesaj colegilor din Hristocentric, specialiști în sănătatea mintală și teologi.
Am încredere că toți cei care s-au întâlnit sub umbrela Hristocentric au o singură inimă care bate pentru același țel: iubirea față de oameni. Cred că această iubire ne va ajuta să sprijinim, să vindecăm și să creștem împreună ceea ce Hristos ne-a dăruit.
