„Este importantă împreuna-lucrare a medicilor și psihologilor cu duhovnicii” – în dialog cu Lavinia-Emilia Constantinescu, psiholog clinician principal și psihoterapeut
Lavinia-Emilia Constantinescu are studii în filologie și psihologie. Este psiholog clinician principal și psihoterapeut format în Psihoterapia Experiențială a Copilului, Familiei și Cuplului, în cadrul SPER. A acumulat experiență în lucrul cu suferința umană prin voluntariat în psihiatrie pediatrică și prin cei 12 ani ca psiholog într-un centru privat de dializă. În prezent, activează în Cabinetul Individual de Psihologie și ca profesor-consilier școlar.
– Ați parcurs un drum profesional variat. Cum ați simțit că s-au împletit în viața dumneavoastră vocația pentru cuvânt, ca filolog, cu cea pentru suflet, ca psiholog?
Am ales Filologia în ultimul an de liceu, chiar înainte de Revoluția din 1989, într-un context în care Facultatea de Psihologie fusese desființată. Încă din copilărie am fost atrasă de „Iubirea Cuvântului”, ceea ce m-a condus spre unul dintre cele două licee de filologie din București, apoi spre licență și Studii Aprofundate în hermeneutica textului. La scurt timp după aceea, am început să simt dorul după „Sufletul Cuvântului” care poate lucra tainic în sufletul omului – așa că am urmat Facultatea de Psihologie. Mai târziu, la maturitate, m-am apropiat și mai mult de Logos, de Cuvântul lui Dumnezeu, prin Masterul de Spiritualitate Creștină și Viață Sănătoasă.
Această vocație de a însoți oamenii în situații dificile presupune repere și valori solide, așa cum le regăsim în spațiul creștin-ortodox. În cei doi ani de teologie, m-am bucurat de un dialog real între teologie și știință: am studiat efectele psiho-emoționale ale tehnologizării forțate și aspecte de bioetică, dar și antropologia, ascetica și mistica ortodoxă – dimensiuni absente din psihologia clasică tot mai desprinsă de suflet și ancorată într-o viziune mecanicistă, adesea străină de ethosul nostru spiritual.
– Ați fost dintotdeauna un creștin practicant sau a existat un anume moment în care ați conștientizat Ortodoxia?
Am fost un copil care nu a studiat religia, așa cum au fost toți cei care au fost școlarizați în timpul regimului comunist ateu. Prin urmare, practicarea credinței se făcea acasă, în spațiul privat, în cazul meu, prin exemplul oferit de bunicile mele care erau practicante și care m-au învățat primele rugăciuni. După Revoluție, au început să se publice cărți de spiritualitate creștină, dar și budistă, ezoterism, neognosticim etc., iar eu citeam de-a valma, făcând asocieri „inedite” și confuzii.
Mi-am dat seama de asta atunci când, alegându-mi la licență ca temă „viața ca vis sau iluzie” în opera lui Hermann Hesse, influențat de spiritualitatea budistă, și Gala Galaction – preot ortodox, am fost îndreptată de profesorul-coordonator dl. Romul Munteanu să caut îndrumare la dl. Remus Rus, profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă. Așadar, conștientizarea Ortodoxiei a venit atunci, în anii primei studenții, mai mult pe cale livrescă, dar și ca urmare a contactului cu spiritualitatea ortodoxă rusă, când am vizitat în urma unei burse de 4 luni, în anul V, bisericile și mănăstirile din Moscova și Sankt-Petersburg împreună cu alți colegi din țară, creștini practicanți, unii pe rit vechi. La întoarcerea acasă am remarcat Biserica Rusă care era și Biserica Studenților. Până atunci nu o văzusem, deși era vis-a-vis de Universitatea unde mergeam la cursuri! Apoi, am avut primele mărturisiri la un duhovnic.
– Lucrați în munca dumneavoastră de cabinet, de școală, de voluntariat cu multe tipuri de suferință. Ce rol au credința și sfătuirea cu duhovnicul în menținerea echilibrului interior al psihologului?
Psihologul, pe lângă propriile ședințe de dezvoltare personală și cele de supervizare sau intervizare, are nevoie de susținerea unui duhovnic pentru a evita burnout-ul sau faptul de a se simți, pur și simplu, copleșit de suferința celor pe care îi susține. Iar uneori suferința este atât de mare, încât orice specialist se poate simți dezechilibrat emoțional. Eu mă refer la experiența mea de voluntariat în cadrul Secției de Oncologie Pediatrică de la Spitalul Fundeni, când am oferit terapie de suport părinților, dar și copiilor internați acolo, precum și la perioada de 12 ani cât am lucrat într-un centru privat de dializă cu pacienții cu boală cronică renală, dintre care unii cu comorbidități oncologice.
Suferința unui copil sau adolescent, ca și a oricărui om care o poartă de mulți ani, smerește – dar uneori ne poate și sminti, pentru că nu-i găsim sensul. Uneori sufeream de sindromul impostorului și îi mărturiseam părintelui duhovnic că eu însămi m-aș simți prea slabă și neputincioasă ca să duc atâta durere ca pacienții mei și că nu mă simt autentică atunci când îi consiliez, încercând să-i ajut să se echilibreze emoțional și să-și accepte actuala condiție. Diferența față de mărturisirea către un coleg era că, în Taina Spovedaniei, îmi venea un Cuvânt care simțeam că nu este din lumea aceasta, care transcende suferința celorlalți și a mea. Iar puterea mi-o iau din Sfânta Împărtășanie.
– Per total, cât de importantă simțiți că este împreuna-lucrare a specialiștilor în sănătate mintală cu duhovnicii, în sprijinul beneficiarilor?
Oamenii timpului nostru au așteptări înalte de a se recupera și vindeca, uneori nerealiste, dacă ne referim doar la vindecarea trupească. Iar toleranța la frustrare este în scădere. De aceea, este importantă împreuna-lucrare a medicilor și psihologilor cu duhovnicii, întrucât unele probleme de sănătate sau situații de viață ca separarea, doliul, pierderea repetată a slujbei, adicțiile nu se pot rezolva chiar dacă întreprindem tot ceea ce ține de noi.
Și, atunci, este esențial să le resemnificăm și să le încredințăm unei instanțe superioare, să Îl (re)introducem pe Dumnezeu în viața noastră, deci și în dialogul terapeutic, interogând credințele spirituale ale pacientului și relația lui cu divinitatea. Psihologul nu moralizează, nu dă sfaturi și nu impune propria credință religioasă clientului, dar poate explora spiritualitatea acestuia și să facă sugestii pentru un client creștin – ca să caute îndrumarea unui duhovnic pentru a-și practica propria religie, chiar bazându-se pe studii din neuroștiințe care evidențiază efectele sanogene ale practicării cultului religios.
– Cum se folosește un client care e creștin practicant de întâlnirea și buna colaborare a psihologului cu preotul duhovnic?
Păstrând limitele competențelor, specialistul într-o știință ca medicina sau psihologia îl ajută pe pacient să-și descopere resursele și mecanismele adecvate de adaptare la situație în baza asumării unor valori creștine autentice, dar vindecarea completă, trupească și sufletească, se primește în dar. Iar pentru asta trebuie să mijlocească părintele duhovnic. Acesta, de asemenea, este de dorit să-și trimită fiul duhovnicesc la un psihoterapeut creștin practicant atunci când simte că are nevoie de asistență de specialitate, pe lângă consiliere pastorală. Această bună colaborare dintre psiholog și preotul duhovnic îi oferă creștinului practicant o continuitate și o perspectivă unitară asupra problematicii din cauza căreia suferă, chiar dacă abordările sunt diferite.
– În acest context, cât de util este un proiect precum Hristocentric?
Văd utilitatea proiectului Hristocentric în conturarea unei comunități creștine de specialiști teologi, psihologi, medici care au în centrul preocupării lor omul-chip al lui Dumnezeu care trebuie susținut și ajutat cu dragostea cu care Mântuitorul ne-a cerut să-i ajutăm pe cei mai mici și mai triști decât noi. Consider, de asemenea, că sinaxele care s-au desfășurat în cadrul proiectului și-au atins scopul de a articula o viziune unitară și o abordare complexă a omului aflat în suferință pe care o practicăm în activitatea specifică domeniului științific sau teologic.
– Ce resurse umane, profesionale, spirituale v-ar fi de folos în continuare, din partea comunității Hristocentric?
Comunitatea Hristocentric în sine reprezintă pentru fiecare dintre noi o resursă umană prețioasă, căci avem prilejul să dezvoltăm relații frumoase și autentice între creștini practicanți cu valori comune. Mi-au fost de mare folos și edificare spirituală sinaxele în care am avut invitați profesori-teologi care au abordat o tematică diversă și în directă legătură cu specificul activității unui psiholog: despre abordarea omului afectat de suferință și boală sau asaltat de tehnologiile actuale și de promisiunile transumanismului, precum și altele la fel de folositoare.
Din punct de vedere profesional, ar fi potrivit dacă am încerca construirea unui limbaj comun sau cât mai apropiat în acest dialog dintre oamenii de știință – reprezentați de psihologi și medici – și teologi, bazat pe antropologia creștină. Mi-aș dori, alături de alți colegi psihologi din Hristocentric, să punem bazele unei psihoterapii ortodoxe românești, preluând și adaptând modelele care există în alte spații creștine ca cel din Grecia și Rusia. Și, de asemenea, este necesară crearea unei hărți la nivel național, ca să putem facilita transmiterea de cazuri de la unii spre alții, pentru ajutorarea celor aflați în nevoie.
Mi-aș dori ca în cadrul întâlnirilor noastre profesionale să conturăm un program de colaborare cu obiective concrete și implicarea în activități de voluntariat pe care să le desfășurăm în sprijinul beneficiarilor.
