Întâlnire de la inimă la inimă – alături de Corina Gheorghiu, psiholog român în California
Interviu cu terapeutul Corina Gheorghiu, din California. După Facultatea de Stomatologie și după ani de practică în acest domeniu, a ales să își schimbe cariera și să se specializeze în Psihologie.
Cum a fost drumul din România până în California și de la stomatologie la psihologie?
Aș putea spune că dorința de cunoaștere m-a condus pe tot acest traseu. Am venit în Statele Unite cu binecuvântarea Sfântului Părinte Sofian Boghiu – ca să mă specializez în stomatologie și apoi să mă întorc acasă. Țin minte cum mi-a dăruit această binecuvântare: cu amândouă mâinile pe capul meu. Simt și acum acea atingere, bucuria lui, bucuria mea. Am știut atunci că tot ce va urma va fi bine. Am știut, fără să știu – dacă pot spune așa. Din România până în California, am simțit că Dumnezeu ne-a purtat pe mine și pe familia mea, pentru rugăciunile Părintelui Sofian. Sunt sigură de asta.
Așa simt.
Am rămas aici, pentru că dorința de a învăța s-a îndreptat tot mai mult către creșterea copiilor. A devenit esențial pentru mine. Așa am ajuns, după câțiva ani de stomatologie, să-mi schimb cariera. Simt că așa a fost voia lui Dumnezeu – mi-a dat această șansă, mi-a deschis calea prin multe experiențe, unele dureroase. Așa am ajuns aici: să schimb direcția, să-mi cresc copiii altfel, să învăț și apoi să-i pot ajuta și pe alții.
Ați fost întotdeauna un creștin practicant?
Nu, chiar deloc. Am crescut într-o familie puternic influențată de mentalitatea comunistă. Nu înțelegeam ce mi se întâmplă, mă simțeam mereu sufocată, incapabilă să mă exprim. Mult timp am crezut că problema e la mine. Abia când am început să merg eu însămi la terapie – ca să mă înțeleg și să-mi pot sprijini copiii – am început să-mi explic durerile, neputințele și lipsa de sens din trecut.
Bunicile mele erau credincioase – mai mult sau mai puțin pe ascuns. Cred că rugăciunile lor m-au ținut. De mică, simțeam o atracție profundă față de biserici și mănăstiri: frumusețea, ordinea, florile… și o familiaritate pe care nu o puteam explica, dar pe care inima mea o recunoștea.
Totul s-a schimbat când l-am întâlnit pe Părintele Sofian. Eram în ultimul an de facultate, la Stomatologie în București. Era în 1990. L-am întâlnit printr-o pacientă – o femeie foarte speriată, care nu m-a lăsat să-i fac extracția. Până a venit instructoarea mea să o trateze, am stat de vorbă. Ea mi-a spus despre Mănăstirea Antim și despre Părintele Sofian. M-am dus. Iar după doar cinci minute de spovedanie, pe 17 martie 1990, viața mea s-a schimbat complet. De atunci, nu am mai părăsit Biserica. E interesant felul în care Dumnezeu ne aduce bucurie și ne răspunde la întrebări pe care mintea noastră nici nu știe să le formuleze.
Ce ați învățat de la Sfântul Sofian, duhovnicul dumneavoastră? Ceva ce puteți pune în practică în cabinet, pentru clienți?
Aș putea spune că am învățat totul de la el… printr-un fel de osmoză. Nu vreau să exagerez, dar pentru mine, Părintele a fost un tată duhovnicesc extraordinar. Mi-a deschis sufletul și inima. Ne-a învățat – pe mine și pe colegii mei studenți – Rugăciunea lui Iisus.
Aș rezuma în două idei esențiale ce am învățat de la el. Prima: când omul se schimbă, totul în jurul lui se schimbă. E o lecție profundă, cu atât mai valoroasă pentru un terapeut – pentru că schimbarea mea lăuntrică influențează direct relațiile cu cei din jur. A doua: prezența. Prezența reală, conștientă, profundă – poate cel mai puternic lucru transmis de Părintele. Pentru că una este să primești indicații duhovnicești, să faci o ascultare, să rostești o rugăciune, și cu totul altceva este să înveți prin prezența unui om sfânt.
Mă gândesc des la asta înaintea unei zile de lucru. Sunt cu adevărat prezentă? Văd omul din fața mea așa cum este? Îi văd chipul lui Dumnezeu sau îl privesc printr-un diagnostic, ca pe o problemă de rezolvat? Cred că lucruri precum rugăciunea, prezența, atenția și smerenia nu se învață din cărți – așa cum spun și Părinții Filocalici. Pentru mine, Părintele Sofian a fost un astfel de părinte filocalic. Unul modern.
În ce măsură vi se pare util, în acest context, proiectul Hisocentric?
Aș putea spune – fără exagerare – că acest proiect e esențial pentru un terapeut ortodox. Avem nevoie de sprijin și de legături reale cu oameni care simt și gândesc ca noi. Nu e ușor să fii terapeut, nici în România, cu atât mai puțin în diaspora. Secularizarea terapiei mă îngrijorează: pare că nu mai tratează omul în profunzime, ci doar îl învață cum să se descurce, cum să se simtă mai bine, dar fără să atingă adâncimea ființei.
Însă noi, prin Ortodoxia noastră veche și filonul filocalic, avem tot ce ne trebuie pentru a fi prezenți cu adevărat și a dărui ceva autentic – nu de la noi, ci de la Domnul. Proiectul Hristocentric ne poate ajuta exact în acest sens: să ne adunăm, să învățăm unii de la alții, să lăsăm titlurile deoparte și să fim inimă lângă inimă, om lângă om. O comunitate de oameni care caută adâncul inimii, pentru ca, din această lucrare interioară, să putem primi și dărui Duhul Sfânt. Pentru mine, e limpede: rugăciunile Părintelui Sofian și ale Maicii Siluana m-au însoțit și mă însoțesc. Prin ele, învăț să fiu smerită și să înțeleg că eu nu sunt decât un instrument prin care, dacă omul dorește, se poate lucra vindecarea.
Cât de importantă este pentru clienți împreuna-lucrare dintre teologie și psihologie?
Pentru fiecare client e diferit. Eu, ca terapeut ortodox, cu această experiență minunată alături de Părintele Sofian și Maica Siluana, simt că împletirea dintre psihoterapie și viața duhovnicească este esențială. Dar clienții vin din contexte foarte diverse. Unii Îl caută pe Dumnezeu ca pe un ajutor pentru problemele lor, fără o relație profundă. Alții – mai ales cei convertiți, plini de zel – caută sincer apropierea de El. Pentru aceștia, terapia trăită cu conștiința credinței e de mare preț.
Ca terapeut, folosesc unele metode seculare – cele care au sens pentru mine și care pot fi integrate armonios în contextul Ortodoxiei. Dar cred că e esențial ca eu, în primul rând, să am claritatea că pot ajuta prin mijloacele științifice doar în măsura în care acestea sunt puse la picioarele Domnului. Mintea omului, inteligența umană, sunt tot daruri de la Dumnezeu. Iar dacă le aducem în lucrarea duhovnicească, ele pot deveni instrumente extraordinare. Această tămăduire a sufletului, așa cum o descrie și Mitropolitul Hierotheos Vlachos, nu poate avea loc fără acest nivel duhovnicesc. Iar eu încerc ca fiecare sesiune să fie o mică liturghie. Să ofer Domnului tot ce se întâmplă, ca formă tainică de rugăciune. Fiecare terapeut ortodox poate găsi propria formă, dar esențial este să aibă conștiința prezenței lui Dumnezeu. Procesul, deși simplu în esență, e greu de trăit: descoperim, acceptăm, oferim Domnului… și așteptăm cu răbdare. Răbdarea ca instrument. Așteptăm Duhul Sfânt – exact ca în Liturghie.
Munciți în America, unde nu toți cei care apelează la serviciile dumneavoastră sunt ortodocși. Cum procedați, în această situație, pentru a facilita înțelegerea și vindecarea?
Cum am mai zis, totul pornește de la mine, de la viața mea. Cu cât mă apropii mai mult de Domnul – nu într-un sens de „dezvoltare personală”, ci prin lucrarea Lui – cu atât pot ajuta mai bine oamenii. Mulți clienți nici nu știu că sunt creștină, cu atât mai puțin ortodoxă. Ortodoxia, în contextul american protestant, e percepută ca fiind ceva foarte diferit. Deci totul începe cu prezența. Dacă sunt atentă, onestă, și găsesc un mod autentic de a vorbi, fără judecată, chiar și cu cei care nu cred ca mine, se poate construi o relație profundă.
Am o clientă care nu e creștină și care urmează să devină terapeut. Nu știe că sunt creștină, dar între noi s-a creat o legătură autentică. Am văzut în ea o smerenie rară – și asta, cred, e cheia: prezența reală și atenția sinceră. Când omul simte că îl privești cu adevărat – nu pentru bani, nu pentru faimă, nu pentru o teză academică – se deschide profund. Și asta face diferența.
Sigur, tot ce învățăm și aplicăm poate fi valorificat și academic, dar eu vorbesc aici despre ceva dincolo de știință: de suflet. Despre lucrul inimă la inimă. Pentru că, deși omul nu știe, chiar dacă n-a fost botezat, Chipul lui Dumnezeu este în el. Și Îl simte, chiar fără cuvinte. Acolo, în acea adâncime a inimii, nu mai contează ce religie avem sau cum ne numim. Ne conectăm dincolo de forme. Și eu cred că, în această adâncime, Îl întâlnim chiar pe Domnul, Care vine în sufletele noastre ca să ne ajute, atunci când suntem sincer împreună.
Ce este cel mai greu de făcut pentru vindecarea trupească și sufletească a omului?
Desigur, este iertarea. În psihologie, rareori se vorbește despre ea. Și eu, înainte s-o cunosc pe Maica Siluana Vlad – Dumnezeu s-o odihnească –, aveam multe rețineri. Mă întrebam: „Ce să iert, când unele lucruri par de neiertat?”. Dar participarea la Seminarul iertării, iar mai apoi susținerea lui, cu binecuvântare, m-au ajutat să înțeleg cât de profundă este această lucrare.
Iertarea este, de fapt, o umplere cu Duhul Sfânt. Cum pot eu să mă umplu de Duhul Sfânt, dacă sufletul ne este plin de răni, de justificări, de blamări, de tot felul de frământări care ocupă spațiul inimii mele? Gânduri, simțiri, idei, acțiuni – toate acestea, dacă nu sunt curățate, nu mai lasă loc lui Dumnezeu.
Aș zice că iertarea e o formă de îndumnezeire. Ne eliberează nu doar pe noi, ci și pe cei dinaintea noastră – și deschide o cale de lumină pentru cei ce vin după. Seminarul Maicii Siluana e valoros tocmai pentru că oferă pași concreți. Mulți nu știm de unde să începem. Teoria nu ne ajută mereu. Dar când pornești din omenescul tău și așezi totul sub umbrela Ortodoxiei și a iubirii lui Hristos, iertarea devine posibilă.
Asta învăța Maica: să înțelegem, mai întâi, că suntem răniți.
Toți. De la Adam și Eva încoace. Că purtăm în noi niște consecințe – în trup, în suflet, în felul în care ne raportăm la Dumnezeu și la ceilalți. Aceste consecințe se văd, cel mai adesea, în relațiile noastre cu cei din jur, cu noi înșine și cu Dumnezeu. Și atunci învățăm că adevărata tămăduire vine doar prin Duhul Sfânt. E o lucrare împreună: noi oferim tot ce avem – rănile, rușinile, neputințele – și El vine și curăță, și vindecă. Avem nevoie de curaj. Să privim în noi, să acceptăm durerea, să o recunoaștem și să o așezăm la picioarele Crucii. Iertarea devine, astfel, începutul unei Liturghii personale. Și ce rămâne nespus sau nevindecat, continuă să fie lucrarea noastră – prin această viață ca o liturghie. Este greu, da. Dar în Seminar avem pașii. Și, mai ales, avem nădejde. Am descoperit, în acest drum, cât de diferit este totul față de ce am citit în multe cărți despre iertare. Și cât de viu și profund poate fi acest proces în viața noastră. Putem aduna toate ale noastre, să le lucrăm cu sinceritate și să le lăsăm în mâinile Domnului – nu cu resemnare, ci cu bucurie. Cu bucuria că El ne ajută să facem asta.
Cum credeți că vă poate ajuta concret lucrarea comunității Hristocentric pentru a spori rezultatele în cabinet?
M-am gândit mult la asta și cred că nevoia unei comunități vii este esențială. Mi-ar plăcea să existe întâlniri periodice pe Zoom, cu sesiuni pe teme concrete, în care fiecare să contribuie din experiența proprie: cum practicăm, ce metode folosim, cum integrăm Ortodoxia în terapie.
Cred că ar fi extrem de valoros să ne susținem reciproc într-un cadru prietenos, practic, nu neapărat academic. Informația există, dar aplicarea concretă în cabinet rămâne o provocare. Mi-aș dori ca această dimensiune vie, practică, să se dezvolte în cadrul Hristocentric, pentru a ne ajuta real în lucrul cu omul din fața noastră – indiferent cine este el sau ce crede.
În loc de final, vă rog să transmiteți un gând colegilor dumneavoastră din Hristocentric, marea majoritate din România.
Sunt recunoscătoare pentru această întâlnire și pentru bucuria de a împărtăși câteva gânduri. Aici, în diaspora, văd tot mai mulți oameni atrași de Ortodoxia românească – ceva profund și autentic îi atinge. De aceea, mă întreb și vă încurajez să vă întrebați: cu toată formarea și cunoașterea pe care o avem, cum putem lăsa totul să rodească în inimă și, din întâlnirea noastră cu Dumnezeu, să aducem esențialul către ceilalți? Să ne întâlnim cu celălalt de la inimă la inimă, în Duhul Sfânt, cu prezență vie, sinceră, profundă?
Asta îmi doresc și le doresc colegilor din Hristocentric: să ne putem susține, să ne putem întâlni cu adevărat, să ne bucurăm împreună de tot ceea ce ne-a dat Domnul.
