„Întâlnirea dintre domeniul spiritual și cel psihologic nu este doar posibilă, ci necesară” – în dialog cu preotul Florin-Ciprian Petre, slujitor în cadrul celui mai mare spital de psihiatrie din sud-estul Europei
Interviu cu părintele Florin-Ciprian Petre, preot slujitor la Capela Spitalului Clinic de Psihiatrie „Prof. Dr. Alexandru Obregia” din București, lector asociat la Facultatea de Limbi și Literaturi străine în cadrul Masteratului de Studii Religioase, realizator al emisiunii „Evanghelie și viață” de la Radio Trinitas și coordonator al programului „Glasul comunității”, în cadrul Hristocentric.
– E o bucurie să vă avem în echipa Hristocentric. Povestiți-ne puțin despre proiect și despre rolul dumneavoastră în comunitate.
În primul rând, vă mulțumesc pentru invitație și pentru bucuria de a face parte din această comunitate. Încă de când am aflat despre proiect, ideea mi s-a părut extraordinară. Acum un an și jumătate am candidat pentru postul de preot la Spitalul de Psihiatrie „Alexandru Obregia”. La început, trebuie să recunosc, nu aveam o lectură temeinică legată de domeniul psihiatriei sau al psihologiei, dar simțeam din plin nevoia unei armonizări între cele două lumi – cea spirituală și cea științifică. Această punte de legătură mi se părea esențială. Am început să citesc, să mă documentez, și am descoperit că în alte țări ortodoxe precum Grecia sau Rusia există deja curente de gândire și literatură care susțin dialogul între teologi, duhovnici și specialiști în psihologie, psihiatrie sau neurologie. Când a apărut proiectul Hristocentric, am spus din suflet: Slavă Ție, Doamne, că a apărut o astfel de idee la nivel național care să creeze o mare comunitate, o comunitate în care să înțelegem fiecare importanța unei împreună-lucrări!
În urmă cu ceva timp, am fost invitat să mă alătur echipei Hristocentric, probabil și datorită faptului că sunt preot într-un spital de psihiatrie, dar și pentru că activez în domeniul media, la Radio Trinitas. Le sunt recunoscător oamenilor minunați din proiect – doamnei psiholog Andreea Cîntărețu, dar și colegei și prietenei Diana Parizianu – pentru această chemare. Astăzi, împreună cu dumneavoastră, Anda Elena Toma, ne ocupăm de coordonarea programului „Glasul comunității”.
– Mă bucur de colaborare! Era nevoie și de un cleric în „Glasul comunității”.
Dumneavoastră intervievați specialiști din domeniul psihologiei și psihiatriei și, uneori, oameni din zona teologică. Eu mă voi ocupa de chemarea la dialog a preoților, teologilor, duhovnicilor, dar și a celor care, deși sunt slujitori ai altarului, au și o formare în psihologie sau psihoterapie. Avem deja câteva exemple în echipa noastră: părintele ieromonah Athanasie Ulea, părintele diacon Rareș Ionașcu.
– Și dumneavoastră vă pregătiți să începeți, în curând, o formare în psihoterapie. Ce v-a motivat să faceți acest pas?
Da, din toamnă, mi-am propus să urmez o formare de trei ani în domeniul psihoterapiei. Este un pas firesc, cred eu, pentru cineva care slujește într-un astfel de context și care a înțeles, din propria experiență, valoarea acestei împreună-lucrări. Mă gândesc, în primul rând, la cel care are cel mai mult de câștigat din acest proiect: omul aflat în suferință – fie că vorbim despre pacient, client, fie că îl numim, în limbaj teologic, fiu duhovnicesc. Omul zilelor noastre, creștinul care se confruntă din ce în ce mai frecvent cu patologii din spectrul psihiatric, are nevoie de o abordare integrativă.
– În ce fel răspunde Hristocentric unei nevoi reale din societatea actuală?
Dacă privim spre ultimele decenii și, mai ales, spre perioada post-pandemică, vom observa, potrivit Eurobarometrului, că una din două persoane din Europa suferă de tulburări precum anxietate, depresie, atacuri de panică sau alte frici și suferințe emoționale. La nivel mondial, depresia – care este o patologie cu care mă confrunt des în spitalul unde slujesc – este deja pe locul al doilea, după bolile cardiovasculare, în ceea ce privește cauzele de mortalitate.
Din păcate, în societatea românească încă există multe prejudecăți legate de zona psihiatriei. Avem un istoric dificil, mai ales înainte de 1989, când bolile psihice erau stigmatizate, iar cei care sufereau erau marginalizați. Astăzi trăim într-o lume în care relaționarea față către față se pierde treptat, înlocuită de comunicarea virtuală. Tocmai de aceea este nevoie de o lucrare împreună – între Biserică și științele psihicului – pentru că omul nu este doar trup sau doar minte. Omul este trup și suflet. Dacă ne uităm chiar la etimologia cuvintelor „psihologie” sau „psihiatrie”, înțelegem că ele vin din grecescul „psyche”, care la Părinții pustiei desemna nu doar mintea, ci și sufletul. În spiritualitatea filocalică, întâlnim această legătură profundă între minte și inimă. Unii Părinți ai Bisericii spun că, prin neascultarea protopărinților și căderea în păcat, s-a produs o ruptură între minte și suflet – iar rugăciunea neîncetată are tocmai rolul de a reface această armonie. De aceea, întreaga tradiție a teologiei Rugăciunii inimii – a rugăciunii minții coborâte în inimă – devine extrem de relevantă în acest context. Este o teologie și, totodată, o practică ascetică ce începe să prindă contur în Biserică spre sfârșitul secolului al IV-lea, iar apogeul ei se regăsește aproape un mileniu mai târziu, în sinteza profundă realizată de un mare părinte al Bisericii: Sfântul Grigorie Palama.
Întorcându-ne la realitățile actuale, la societatea în care trăim, este tot mai clar că factorul religios joacă un rol fundamental. Este esențial să înțelegem că întâlnirea dintre domeniul spiritual și cel psihologic nu este doar posibilă, ci necesară. Sigur, orice întâlnire presupune dificultăți, riscuri, dar și beneficii. Cu toate acestea, sunt convins că putem găsi argumente solide pentru a pleda în favoarea acestei colaborări pentru că, la urma urmei, scopul nostru comun – fie că vorbim de teologi, psihologi sau psihiatri – este, dacă nu vindecarea deplină, atunci cel puțin alinarea celor care sunt în suferință.
– Cum ați perceput interesul specialiștilor din domeniile psihologiei și teologiei față de acest proiect?
Din interacțiunile și participările de până acum, pot spune că am simțit clar că avem nevoie unii de alții mai mult ca oricând. Este important să trecem peste barierele culturale, peste diferențele de formare profesională. Să ne reamintim că suntem, cu toții, oameni. Iar omul nu poate fi înțeles doar pe orizontala biologică sau psihologică. Dacă abordăm suferința doar din perspectiva psihiatriei sau psihologiei, riscăm să excludem ceea ce este esențial în ființa umană – și anume, dimensiunea sa ontologică, nevoia lui de Dumnezeu.
Omul poartă în sine suflarea divină – așa cum ne spune Cartea Facerii: „Și a suflat Dumnezeu suflare de viață și omul s-a făcut ființă vie.” Dacă psihologia poate ajuta omul să se accepte, teologia îl încurajează să meargă mai departe. Să lupte pentru transformare, pentru transfigurare. Așadar, avem nevoie de un lanț terapeutic în care fiecare își are locul său: psihologul, psihiatrul, duhovnicul. Iar Hristocentric asta își propune, să ne aducă împreună într-o agapă a cuvântului în care să ne cunoaștem, să ne înțelegem, să lucrăm.
– Ați menționat deja provocările întâlnite în contextul spitalului „Obregia”. Ce v-a învățat această experiență despre natura profundă a suferinței umane?
Așa cum aminteam la începutul dialogului nostru, activez în cadrul celui mai mare spital de psihiatrie din sud-estul Europei, Spitalul „Prof. Dr. Alexandru Obregia”. Este un spital uriaș, cu 17 secții, un loc în care, de cum pășești, nu ai cum să nu fii profund marcat de suferințele pe care le întâlnești. Este imposibil să pleci de acolo fără să fi fost schimbat, fără să fi înțeles că suferința nu se limitează doar la boli fizice evidente. În timp ce în majoritatea spitalelor suferința este una vizibilă, trupească, clar delimitată medical, în psihiatrie realitatea este cu mult mai complexă. Aici, bolile mintale ating adâncimea ființei umane și tulbură nu doar trupul, ci și personalitatea, identitatea. Îl vezi pe pacient și ai impresia că nu mai este el – că suferința a pătruns atât de adânc, încât l-a transformat într-un alt om.
Aceste experiențe te marchează. Te obligă să recunoști că este nevoie de o lucrare comună între cei care îngrijesc sufletul și cei care îngrijesc mintea și trupul. Pentru că aceste boli, chiar dacă sunt de ordin psihic, sunt, într-un anumit sens, și niște taine. Taine care se manifestă în viețile acestor oameni și în viețile noastre, ale tuturor. Din această perspectivă, mă bucur că în spital există sprijinul echipei. Conducerea, mulți dintre medicii psihiatri, psihologii, dar și asistenții sociali au înțeles că factorul religios nu poate fi ignorat. În acest sens, în spitalul nostru a fost demarat un proiect-pilot pentru persoanele care suferă de depresie. Săptămânal, ne întâlnim cu pacienții care doresc să participe.
Este un moment de împărtășire în care aceștia vorbesc despre cum a debutat suferința lor, ce au simțit, ce i-a afectat. De multe ori, depresia este însoțită de alte tulburări sau traume, iar aici intervin psihologul, psihiatrul, preotul, asistentul social și chiar consilierul juridic al spitalului. Împreună încercăm, pe diferite paliere, să înțelegem problemele acestor oameni și să conturăm planuri de intervenție care să îi ajute cu adevărat.
– La spital ați reușit să vă formați, într-un cerc restrâns, o echipă care seamănă cu modelul comunității Hristocentric.
Așa este. Și, în acest context, este esențial ca teologii și specialiștii în sănătate mintală să recunoască nevoia reală de a colabora. Proiectul Hristocentric tocmai acest lucru îl propune: o întâlnire, un dialog, o punte între domenii care, până nu demult, păreau paralele. Munca noastră, pentru cei mai mulți voluntară, are și o dimensiune misionară – o propovăduire a speranței adresată celor care suferă. Le spunem: „Nu sunteți singuri. Există oameni care vă pot ajuta, împreună”. Desigur, există și scepticism care vine, mai ales, din necunoaștere. Hristocentric are tocmai acest rol: să creeze punți de încredere. Preoții nu trebuie să se substituie psihologilor sau psihiatrilor, după cum nici psihologii nu trebuie să excludă prezența duhovnicului.
Avem multe exemple de sfinți care au fost și medici. Biserica Ortodoxă Română susține clar că medicina este un dar al lui Dumnezeu pentru om. Patriarhul spunea, la un moment dat – acum parafrazez – că medicina este extensia mâinilor iubitoare ale Dumnezeu prin toți cei care lucrează cu omul. Avem chiar rugăciuni speciale pentru medici. De aceea, sunt zone în care duhovnicul trebuie să știe când problema credinciosului nu mai este doar duhovnicească, ci ține și de un diagnostic clinic, și trebuie să-l îndrume spre medicul potrivit. Este vital să formăm o comunitate. Dacă Dumnezeu ne va ajuta, cred că această comunitate va avea roade și după încheierea proiectului – atât în plan practic, cât și spiritual.
– Avem mult de lucru și în ceea ce privește conștientizarea în societate.
Din păcate, trăim într-o societate în care – în mediul rural, de exemplu – sunt oameni care nu au acces nici la preot, nici la psihoterapeut, cu atât mai puțin la psihiatru. Ajung în spital, iar apoi se întorc în același mediu în care traumele inițiale au fost generate. Prin această conlucrare putem extinde ajutorul, putem încuraja specialiștii să devină și misionari, să ofere un pic din timpul și din cunoștințele lor în mod voluntar, în sprijinul celor aflați în suferință.
– În acest spirit al conlucrării, ce mesaj ați transmite, la final, colegilor din Hristocentric?
Cred că ar fi binevenit un cuvânt al Sfântului Apostol Pavel: „Și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea” (1 Corinteni 13,13). Plecând de la aceste trei virtuți, putem spune că trebuie să avem credință că avem nevoie unii de alții, nădejde că acest proiect va crește și va rodi, și dragoste – acea iubire creștină prin care să ne dăruim celorlalți, mai ales celor care au cea mai mare nevoie de ajutorul nostru.
