„Învățarea este continuă, iar schimbarea ta ca om este inevitabilă” – în dialog cu Victor Badea, psihoterapeut
Interviu cu Victor Badea, doctor în psihologie, psihoterapeut, formator și supervizor în psihologie clinică și în psihoterapie experiențială, conferențiar la Centrul Universitar Pitești, din cadrul Universității Naționale de Știință și Tehnologie Politehnica București.
– Dincolo de o prezentare formală, ce considerați esențial să ne împărtășiți din practica dumneavoastră profesională?
În primul rând, vreau să vă mulțumesc pentru oportunitatea de a participa la acest dialog între profesioniștii care conlucrează pentru ameliorarea suferinței umane și care promovează sănătatea mintală și normalitatea vieții sociale. Primul lucru pe care țin să-l împărtășesc este că ceea ce sunt și ce știu în plan profesional datorez persoanelor pe care le-am asistat psihologic de peste 25 de ani. Începând cu persoanele adulte fără adăpost, cu care am lucrat primii 10 ani din activitatea mea ca psiholog, continuând cu studenții care au participat la grupurile de dezvoltare personală pentru a se forma profesional ca psihoterapeuți și, bineînțeles, cu persoanele care, de-a lungul timpului, au apelat la serviciile oferite prin cabinetul psihologic.
Cu fiecare apropiere de universul lor interior m-am îmbogățit sufletește, și nu numai! Mă refer la multitudinea de perspective asupra lumii, asupra realității de zi cu zi, la care am avut acces prin intermediul dezvăluirilor făcute și la plaja largă de manifestări ale umanului în suferință pe care niciun manual de psihologie clinică nu le poate surprinde. În activitatea psihologului, învățarea este continuă, iar schimbarea ta ca om este inevitabilă!
– Ați urmat atât Teologia, cât și Psihologia. A fost un parcurs coerent sau mai degrabă o căutare în etape?
Facultatea de Teologie a reprezentat mai degrabă o etapă în devenirea mea ca om și ca profesionist. Când te întâlnești zilnic cu persoane care au pierdut totul – familie, casă, loc de muncă, prieteni, sănătate – și observi că unele sunt disperate și resemnate, altele sunt furioase și ar vrea să se răzbune pe lumea întreagă, iar altele sunt împăcate cu situația lor și chiar pot fi bune cu cei din jur, începi să-ți pui întrebări, să cauți răspunsuri și explicații dincolo de granițele cunoașterii psihologice. Ca om, am avut șansa de a-mi aprofunda cunoașterea teologică și de a întâlni persoane minunate, printre care și părintele meu duhovnic.
Am și o amintire din mica mea copilărie, în care bunica mă ducea duminica aproape de strana bisericii din satul în care m-am născut și mă îndemna să cânt. Îmi zicea adesea: „Tu să te faci popă, maică!”. Bunica Ioana a fost o persoană foarte importantă pentru mine, m-a îngrijit cu multă dragoste și, seara, la culcare, ziceam împreună rugăciunea „Tatăl nostru”. Nu e simplu să identifici rădăcinile unei decizii din viața adultă căutând prin grădina copilăriei, dar mie îmi place să cred că a contat acest îndemn al bunicii mele, chiar dacă nu am devenit preot.
– Cum se vede dialogul dintre psihologie și teologie din interiorul practicii dumneavoastră, nu doar la nivel teoretic?
Dialogul se poartă între persoane. Preoții pot identifica anumite gânduri sau stări emoționale care persistă și întrețin o suferință sufletească ce poate face obiectul unei intervenții psihologice. Psihologul creștin-ortodox poate îndruma persoana care are nevoie de sfat duhovnicesc către un preot, atunci când căutările sau poticnelile sale existențiale sunt de ordin spiritual. Dar cu următoarea condiție: discuția despre relația cu Dumnezeu să fie propusă sau inițiată de celălalt, nu de către psiholog. Intervențiile psihologice se înscriu într-un spațiu delimitat de conștiința ta, ca om, și de codul deontologic al profesiei de psiholog.
Psihologul îl urmează, îl însoțește pe cel în suferință în lumea sa, nu-l împinge în zone existențiale care nu-l reprezintă. Mulți dintre cei care cer sprijin psihologic nu se raportează la dimensiunea religioasă a vieții. Eu mă pot ruga pentru sănătatea lor, dar lor nu le cer acest lucru. Pe cei care aduc în discuție aspecte religioase ale vieții lor sau teama că păcătuiesc, îi întreb: „Ai vorbit cu duhovnicul tău despre aceste lucruri?”, sau îi îndemn: „Vorbește și cu duhovnicul tău!”.
– Unde apar cel mai frecvent confuzii între limbajul teologic și cel psihologic? Având în vedere că ați susținut workshop-uri pe această temă, care sunt cele mai importante diferențe pe care încercați să le clarificați?
Orice termen vom folosi în limbajul psihologic va avea sens doar în contextul relației persoanei cu sine, deci intrapsihic, sau în relație cu cei cu care împarte această lume pământească, deci interpersonal. Sănătatea, în general, este o expresie a condiției somatice, mentale și sociale, deopotrivă, și poate fi evaluată printr-un set de criterii sau indicatori obiectivi. Perspectiva teologică îl pune pe om în contextul relației cu Creatorul său, cu scopul ultim al vieții pământești – dobândirea Duhului Sfânt, iar termenii folosiți vor descrie starea sa ca un moment al urcușului duhovnicesc, imposibil de evaluat omenește din perspectiva atingerii acestui scop ultim. Chiar dacă folosim aceleași cuvinte, ele se raportează la realități distincte, deși nu fără legătură între ele.
Psihologul ascultă, însoțește empatic, oferă explicații – psihoeducație –, ghidează, susține alegerile sănătoase ale persoanelor care-i cer ajutorul, ca un egal al acestora, dar cu o autoritate profesională conferită de calificarea sa. Preotul ascultă cu compasiune – împreună-pătimire –, mângâie sufletește și oferă sfat duhovnicesc. Diferența esențială este că, prin harul dumnezeiesc primit la Hirotonie, preotul îi deschide credinciosului și calea către iertarea păcatelor care-l apasă sufletește, în cadrul Spovedaniei. Acestea sunt Sfinte Taine ale Bisericii! Este o altfel de autoritate aici, divină. Relația umană rămâne însă foarte puternică, fiind încărcată emoțional. Atunci când cele două acțiuni converg către același scop, se potențează reciproc – iar omul respectiv nu are decât de câștigat!
– În rolul dumneavoastră de formator, ce considerați important să transmiteți viitorilor psihologi?
Poate ar fi de folos să împărtășesc modul în care înțeleg ce înseamnă să fii psiholog creștin-ortodox. Un psihoterapeut este un profesionist care a parcurs un program de pregătire academică, de formare profesională și care se raportează la teorii științifice despre sănătate și boală. Este un artist, pentru că fiecare intervenție psihologică este adaptată creativ la particularitățile și unicitatea persoanei care-i solicită sprijin. Și este un slujitor al aproapelui pentru că, prin activitatea sa profesională, se poate împlini sufletește, ca un bun creștin.
– Care sunt lucrurile asupra cărora studenții sau tinerii psihologi ar trebui să acorde atenție?
Consider că este necesar un echilibru optim între teorie și practică. Așa cum spuneam mai înainte, contactul cu durerea sufletească, frica, furia, vinovăția, rușinea sau confuzia existențială a celor care apelează la psiholog îl implică pe acesta din urmă și ca om, nu doar ca profesionist. Atenția acordată procesului de formare în psihoterapie este esențială și pentru a fi eficient în activitatea ta, dar și pentru a te proteja de eventuale experiențe emoționale care te pot destabiliza! Și să nu uite că formarea profesională este continuă. Cunoașterea psihologică avansează rapid, apar noi perspective explicative și tehnici de intervenție. Este recomandat, de asemenea, să faci parte dintr-un grup de intervizare în care să te sfătuiești cu colegii tăi atunci când te confrunți cu cazuri dificile – este o măsură de psihoigienă.
– Considerați necesară o formă de psihologie adaptată specialistului creștin-ortodox și, implicit, beneficiarului creștin-ortodox?
Nu cred într-o psihologie adaptată specialistului creștin-ortodox și nici în ceea ce-l privește pe beneficiar. Consider că atunci când îți propui, te străduiești și reușești să păstrezi în gândurile și în stările tale sufletești principiile vieții creștine – în special iubirea aproapelui și smerenia –, acestea îți vor lumina faptele, inclusiv activitatea ta profesională. Este ca o condiție de fundal să poți să-l vezi pe celălalt ca pe aproapele tău și suferința lui ca pe o cale comună de mântuire! În rest, te ghidează cunoașterea adecvată a psihicului uman, pentru că psihoterapia este o intervenție bazată pe dovezi științifice, susținută din ce în ce mai puternic de cercetările din neuropsihologie.
– Ce înseamnă, pentru dumneavoastră, o direcție sănătoasă de psihoeducație?
Psihoeducația este foarte valoroasă în psihoterapie, pentru că include respectul pentru cel care o primește, ca persoană capabilă să înțeleagă ce se întâmplă cu sine. Auzim adesea că informația este putere, deci psihoeducația îl poate împuternici pe cel în suferință să-și ia în stăpânire trăirea internă și să devină un participant activ în procesul psihoterapeutic. Cunoașterea psihologică validată științific trebuie să rămână singura sursă pentru psihoeducație și să contrabalanseze avalanșa de informații neverificate, promovate în mediul online de persoane fără pregătire de specialitate, care inundă mințile copiilor și tinerilor. Este nevoie de o alfabetizare privind sănătatea psihică și tulburarea mintală, în condițiile în care conceptul de normalitate pare că se golește, puțin câte puțin, de conținut.
– Ce etape esențiale nu pot fi „sărite” în devenirea unui bun psiholog sau psihoterapeut?
Pentru a deveni un psihoterapeut eficient, cum spunem noi, este important să vezi procesul devenirii tale ca o împletire a trei aspecte. „A fi”, care are în vedere cultivarea unei atitudini de respect pentru suferința umană, pentru unicitatea fiecărei persoane, onestitate, absența tendinței de a judeca, empatie și preocuparea de a ajuta. „A ști”, care se referă la cumulul de cunoștințe teoretice din perioada studiilor academice. „A face”, care reprezintă abilitățile și competențele profesionale, antrenate de-a lungul programului de formare în psihoterapie.
Parcursul în timp pentru a deveni psihoterapeut atestat de Colegiul Psihologilor din România nu poate fi acoperit în mai puțin de șase ani – trei ani de studii de licență, doi ani de master în domeniul clinic și minimum un an de supervizare profesională. Uneori, cei doi ani de master se suprapun peste cei de formare profesională într-o metodă de psihoterapie acreditată de Colegiul Psihologilor, alteori sunt parcurși separat. Orice ofertă de servicii psihologice făcută de persoane care nu respectă acest traseu merită pusă sub semnul întrebării!
– Ce recomandări de viitor aveți pentru proiectul și comunitatea Hristocentric?
Singura recomandare este să continuăm acest dialog și să colaborăm din ce în ce mai mult pentru ameliorarea tulburărilor sufletești pe care le întâlnim la semenii noștri.
– Dacă ar fi să transmiteți un mesaj colegilor psihologi și studenților, care ar fi direcția spre care ar trebui să se îndrepte în mod prioritar?
Nu aș indica o direcție anume, ci aș preciza doar că, indiferent de formările tale profesionale și de cunoștințele teoretice pe care le-ai acumulat, întâlnirea cu persoana care intră în cabinetul psihologic și solicită ajutor este, înainte de toate, o întâlnire între doi oameni. Prin profunzimea sa, ea poate deveni o experiență de creștere spirituală pentru amândoi.
