„Lucrarea duhovnicească și cea științifică au aceeași finalitate: în Dumnezeu!” – dialog cu părintele Mihail Ioan Dan
Interviu cu părintele Mihail Ioan Dan, absolvent de Teologie și Asistență Socială, cadru didactic la Facultatea de Drept și Științe Sociale, Catedra de Asistență Socială, Universitatea 1 Decembrie 1918, Alba Iulia.
– Părinte, sunteți un membru activ, prezent atât online, cât și fizic la activitățile Hristocentric. Cum de v-ați regăsit în acest proiect?
Pentru mine, vestea înființării Hristocentric a fost o reală bucurie, iar acum aștept cu nerăbdare transformarea sa într-o asociație. De ce? Pentru că sunt absolvent de Teologie și Asistență Socială, iar întreaga mea carieră am încercat să îmbin teologia cu științele laice din domeniul socialului. Asistența socială este, de fapt, un domeniu aflat la granița dintre Psihologie, Sociologie și Drept. Am lucrat efectiv ca asistent social și am acumulat experiență practică în această direcție. Până spre vârsta de 35 de ani, nu am avut rezultate convingătoare. Nu puteam spune că am schimbat cu adevărat vieți sau că am ajutat esențial pe cineva. Am oferit, desigur, sprijin, informații, mici ajutoare...
Dar eu așteptam ca această profesie să aibă un impact mai profund. Îmi amintesc cum ni se spunea în facultate: „Asistenții sociali sunteți preoți fără har. Sunteți oamenii care încearcă să-i ajute pe cei aflați în nevoi, să-i scoată din necaz”. Ei bine, eu îmi doream ca această „ajutorare” să fie mai puternică, mai eficientă. De aceea, în momentul în care am aflat că, pe linia psihologiei, se conturează un proiect de colaborare interdisciplinară – așa cum este Hristocentric –, m-am bucurat sincer. Este exact tipul de lucrare pe care o așteptam.
– Cum vi se pare proiectul până acum, ca utilitate pentru specialiști – dar și pentru beneficiari?
Mi se pare de foarte mare folos. Am vorbit cu mai mulți psihologi care mi-au spus același lucru: „Parcă eram singur pe lume. Parcă toți erau împotriva mea”. Iar acum, prin Hristocentric, descoperă că nu sunt singuri – că sunt și alți specialiști care împărtășesc aceleași valori creștine și caută să îmbine profesionalismul cu credința și valorile celor pe care îi ajută. Pentru că beneficiarii așteaptă asta. Foarte mulți nu se duc la psiholog, la psihiatru, din cauza acestei temeri: „Oamenii aceștia nu cred în Dumnezeu. Dacă eu vorbesc despre Dumnezeu, vor crede că am halucinații și-mi dau medicamente”. Și, atunci, refuză ajutorul, chiar dacă suferă.
– Cum vedeți relația dintre terapie și viața duhovnicească?
Sunt situații și situații. Îmi amintesc un caz dintr-o mănăstire. Un frate, mai târziu călugăr, trecea printr-o suferință psihică. La început, părintele duhovnicesc spunea: „Nu are nimic. Mătănii, rugăciune, post, lăsați-l să participe la slujbe”. Dar, după un an sau doi, același părinte a spus: „Acum e treaba psihiatrului. Trebuie tratament”. Cu altă ocazie, i-au adus aceluiași părinte un tânăr de 25 de ani, cu ani de tratamente psihiatrice fără rezultat. Părintele a spus familiei care nu era prea dusă la biserică: „Lăsați-l o săptămână aici. Va mânca cu noi, va munci cu noi, se va ruga cu noi.” După o săptămână, băiatul era bine. Și medicii, și psihiatrii spuneau: „Nu credem că numai cu atâta s-a rezolvat problema!”. Dar problema se rezolvase.
– Ați spus că v-ați dat seama din propria experiență că e nevoie de conlucrare între domenii și că Dumnezeu nu poate fi scos din ecuație nici când sunteți asistent social. Concret, cum ați ajuns la această concluzie?
Da, undeva pe la 35 de ani am început să-mi dau seama că, cel puțin pentru mine, lucrurile trebuie amestecate. Până atunci, ziceam că fiecare profesie este cu treaba ei. Dar am lucrat cu un om cu adicții timp de aproape trei ani, fără niciun rezultat. Știa că sunt și preot și, când mă întâlnea, era mereu băut, mă înjura și nu reușeam să comunic cu el. Într-o zi, ajuns la capătul răbdării, am intrat în biserică, mi-am pus patrafirul și am citit o catismă. Am zis: „Doamne, eu nu mai pot. Fă Tu ceva”. La câteva ore, îl revăd pe om. Era tot beat, dar schimbat. Îmi ia mâna și zice plângând: „Domn’ părinte, aș veni la biserică, dar nu mă lasă cânele ăsta de inimă...”. Mă uitam și nu îmi venea să cred de unde această schimbare. Eu am încercat să lucrez cu el cu toată empatia și cu toate metodele și tehnicile de care dispuneam – și n-am reușit să fac nimic. Iar în urma unei rugăciuni de 20 de minute, el s-a întors 180 de grade. N-a mai durat trei săptămâni, s-a lăsat de băut definitiv. Și-a refăcut familia, casa, și a trăit așa până la moarte. Mi-am dat seama atunci că lucrarea științifică trebuie îmbinată cu cea duhovnicească; de fapt, lucrarea duhovnicească și cea științifică au aceeași finalitate: în Dumnezeu! Dacă încercăm să-L scoatem pe Dumnezeu din lucrarea noastră duhovnicească sau științifică intervenția noastră nu are nicio valoare. Nu are finalitate.
– Ați mai întâlnit astfel de situații în care doar intervenția duhovnicească a adus o schimbare?
Da, multe situații! Mai povestesc un exemplu cu o adolescentă din sistemul de protecție a copilului. După un an și jumătate de muncă, n-am găsit nicio punte de comunicare reală. Fata fusese abandonată de mamă, trăia pe stradă, la 16 ani nu mai accepta reguli sau sisteme de valori. Nu mai știam ce să fac cu ea. Am început să o pomenesc zilnic la rugăciune și să Îi cer lui Dumnezeu ajutorul. Și, da, au fost momente în care simțeam că lupta nu e doar psihologică. Vă spun... acum, cine crede, crede, cine nu crede, nu crede. Aveam sentimentul că diavolii se apropie și strigă la mine: „Ce vrei? Ce-ți trebuie? A noastră e, îi dai pace!”. Și zic: „Nu, fetei trebuie să i se rezolve situația!”. „Păi, o să-ți moară vaca!” „Să moară vaca!” „O să ai pagubă materială!” „Să fie pagubă! Să fie ce vreți voi, dar fata asta trebuie să se întoarcă!” Și, într-adevăr, vaca mea a mâncat un cui și a murit, și alte pagube materiale și alte tensiuni și griji au venit. Dar am știut că merită. Și am auzit apoi același lucru și de la psihologi credincioși: când lucrezi la nivel profund, spiritual, simți că intri într-o luptă care nu e doar omenească.
– Nu e de joacă...
Nu e. Psihologul trebuie să aibă duhovnicul lui. Psihologul nu lucrează doar pentru un salariu – ci este mâna întinsă a lui Dumnezeu spre cel căzut. Trebuie să-și facă meseria ca o ascultare față de Dumnezeu. Și pe clienții care primesc latura spirituală îi ajută mai mult, iar pe cei care nu o primesc, măcar să reușească să-i reechilibreze un pic, așa, psihic. Am o fostă studentă care, după 20 de ani, ca asistent social, m-a impresionat: Am întâlnit-o în Catedrală și mi-a mărturisit: „Am venit să citesc Paraclisul, că am un caz greu și nu știu cum să-l rezolv!”. Pentru mine, a fost o revelație! O bucurie foarte mare! Uite, un specialist în domeniul lui care cere ajutorul lui Dumnezeu pentru a rezolva o situație! Am zis de mai multe ori: noi vorbim despre o colaborare între specialiști dar, de fapt, noi trebuie să vorbim despre a ne găsi fiecare locul în Biserică. Și preotul, și specialistul, și fiecare om își are locul lui în Biserică. Suntem un întreg. Un întreg sub harul lui Dumnezeu.
– Până acum, am vorbit despre specialiștii în sănătatea mintală, dar să vorbim și despre teologi. Există reticențe și în rândul lor cu privire la o posibilă împreună-lucrare.
Da, există reticențe, uneori justificate. Ele vin dintr-o ruptură istorică între religie și știință, mai ales de la Revoluția Franceză încoace, când s-a încercat scoaterea lui Dumnezeu din viața publică. S-a creat o tensiune între spiritualitate și științele sociale care persistă și azi. Un exemplu este cazul profesorului Ilie Bădescu, director al Institutului de Sociologie din cadrul Academiei Române. După ce a devenit o persoană religioasă, colegii au vrut să-l excludă din poziția de director. Din fericire, n-au reușit, pentru că opera lui era prea solidă. Cred că același tip de tensiune va apărea și în psihologie, pe măsură ce tot mai mulți specialiști se apropie de spiritualitate. Vor fi voci care să spună: de ce aduceți Biserica în interiorul profesiei? Dar mie mi-a plăcut o idee pe care am auzit-o undeva: orice ai studia – medicină, psihologie sau chiar silvicultură – dacă nu ajungi, în cele din urmă, și la Dumnezeu, înseamnă că n-ai studiat destul. Toate domeniile ar trebui să conducă, într-un fel sau altul, spre Creator.
– Cum pot fi sprijiniți teologii în înțelegerea problemelor de sănătate mintală?
E nevoie de efort conștient. Trebuie să facă și teologii cumva să treacă peste această – cum să o numesc, să nu greșesc – „rezistență la nou”. Psihologia nu inventează ceva, ci a ajuns să cizeleze și să aprofundeze elementele legate de psihic, de relațiile sociale, de structura omului. Or mulți preoți sunt deficitari la acest aspect. Și nu s-a făcut încă o reglare între termenii pe care îi promovează psihologia și termenii cu care lucrează, din vechime, Biserica. Știu colegi preoți care au început să caute corespondențe între Filocalie și concepte moderne – despre memorie, despre voință, despre traumă. Și eu am făcut asta în studenție. Cât din psihicul omului este luat din pământ și cât vine ca urmare a acelei suflări de viață? Omul este o ființă foarte complexă. Omul face legătura între pământ și cer. E luat din pământ, dar e luat și din cer prin acea suflare de viață pe care Dumnezeu o dă asupra lui. E nevoie de o reflecție profundă asupra raportului dintre minte și duh. Doar Dumnezeu poate pătrunde până la acea „despărțitură”. Avem nevoie de un limbaj comun și de o colaborare reală. Și da, preoții trebuie sprijiniți să înțeleagă mai bine structura psihicului uman. Iar psihologii care lucrează cu aspecte profunde ar trebui să-și asume și o dimensiune spirituală a muncii lor. Unii deja o fac – am întâlnit psihiatri credincioși, dar sunt rari. Am văzut în ultima vreme o mișcare de reîntâlnire între cele două lumi și m-am bucurat. Sper ca Hristocentric să se transforme într-o asociație activă care să construiască punți între domenii.
– Cum răspunde Hristocentric unei nevoi reale din societatea actuală?
În primul rând, ne pune la aceeași masă. Asta e ceva extraordinar. În al doilea rând, nu mai ești singur împotriva tuturor. Fiecare creștin simte o tensiune din partea lumii, pentru că a spus-o Hristos: „Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce e al său. Dar nu sunteți din lume. V-am ales din lume”. Și, atunci, lumea face presiune asupra creștinului să-l împrăștie, să dispară. Mai ales într-o profesie laică, un om cu valori creștine o duce greu. Dar, dacă ai un loc unde poți discuta liber, împreună cu alții, capătă totul sens.
Eu abia aștept să facem un forum bine organizat, cu teme clare și moderatori responsabili, unde fiecare să vină cu ce are: teologi, psihologi, medici, educatori... Să învățăm unii de la alții și să ne apropiem de un limbaj comun vis-à-vis de știință. Până la urmă, și teologia este o știință. Credința nu poate fi măsurată, dar este o metodă de lucru în teologie. În sociologie și în psihologie se vorbește tot mai mult despre cercetare participativă – adică nu doar să observi, ci să te implici, să trăiești. Așa e și cu credința: trebuie să te lași „contaminat”. Altfel, n-ai cum să-L înțelegi pe Dumnezeu.
Credința este capacitatea prin care omul iese din lumea creată și se deschide spre Dumnezeu, care e necreat. El vine către noi prin revelație, iar noi Îl accesăm prin credință. Dacă nu vrem credință, atunci nu avem cum să ajungem la Dumnezeu. Și vom spune că singura știință valabilă este cea pe care o stăpânim noi. Cred că sunt mulți psihologi sau asistenți care, în sinceritatea lor, simt același lucru. Doamna profesoară Maria Molnar de la Cluj scria într-un articol: „În pofida banilor tot mai mulți investiți în asistența socială, se înmulțesc săracii. În pofida persoanelor tot mai bine pregătite, a proiectelor tot mai elaborate și pluridisciplinare, scade nivelul de relaționare între oameni”. Fără Dumnezeu, nu se poate. Omul trăiește pe patru planuri: spiritual, somatic, psihic și social. Iar fundamentul este cel spiritual. Trebuie să fie echilibru între cele patru planuri. Dacă mă cert cu cineva și vreau să repar relația, de unde încep? De la rugăciune. Când vine Dumnezeu în ajutor, totul se desfășoară altfel.
– În loc de final, aveți un mesaj pentru colegii teologi și psihologi?
În sufletul fiecăruia dintre noi trăiește Hristos. Noi avem un Liant comun. Și, atunci, cuvântul este acesta: să căutăm acest Liant comun! Fiecare să aibă o relație apropiată cu Hristos. O relație ritmică, densă și virtuoasă cu Hristos. Și ne vom regăsi unii cu alții. Pentru că vibrează în noi același Duh. Ne regăsim toți în Hristos și în Biserică.
