„Parcursul meu a fost o călătorie cu multe răscruci, fiecare aducându-mă mai aproape de oameni” – în dialog cu Diana Priscornic, psihoterapeut
Interviu cu Diana Priscornic din Câmpulung Moldovenesc, psihoterapeut sistemic pentru cuplu și familie, psiholog clinician, profesor.
– Dacă ar fi să vă descrieți parcursul în câteva cuvinte, dincolo de etichete profesionale, cum ar suna povestea dumneavoastră?
Parcursul meu a fost o călătorie cu multe răscruci, fiecare aducându-mă mai aproape de oameni. Am pornit pe drumul jurnalismului, atrasă de ideea că vocea mea poate ajunge departe și că pot da sens realității prin poveștile pe care le spun. Apoi, viața m-a dus într-o multinațională unde am crescut prin contactul cu oameni diverși și provocări care m-au format. Astăzi lucrez cu oamenii și pentru oameni, ca psiholog și profesor la Centrul de Studii „Ștefan cel Mare și Sfânt – Bucovina” din Câmpulung Moldovenesc. Privind în urmă, văd un singur fir care a legat toate etapele: dorința de a înțelege și de a ajunge cu adevărat la celălalt.
– Ați plecat din Câmpulung, ați trăit ani buni în București și v-ați întors, apoi, acasă. Ce a însemnat această întoarcere pentru dumneavoastră?
Am plecat la facultate cu un mare avânt. Aveam 18 ani și simțeam că orașul acesta mic nu mă mai poate cuprinde. Au urmat 18 ani de București. Eu și soțul meu suntem amândoi de aici, ne-am cunoscut din clasa a X-a și am plecat împreună. Ne-am căsătorit de tineri, iar când ne-am dorit cu adevărat un copil, a urmat o perioadă lungă de așteptare care ne-a transformat profund. Apoi, după ce au venit copiii, am simțit că nu așa voiam să ne trăim viața de familie. Ai nevoie de un mediu potrivit, de anumiți oameni în jur, de un ritm al locului. Așa am ajuns, până la urmă, acasă.
Am revenit cu același avânt cu care plecasem. Voiam să ajut comunitatea, să aduc din ceea ce învățasem. Dar realitatea a fost altfel. Nevoile unei comunități mici cum este cea a Câmpulungului sunt foarte diferite față de cele ale unui oraș mare din care veneam. Așa că au fost câțiva ani în care am simțit o inerție, un fel de decalaj între ceea ce voiam să ofer și ce era locul pregătit să primească.
Am plecat crezând că orașul e prea mic pentru mine. M-am întors și a trebuit să învăț că întoarcerea acasă nu înseamnă doar să revii, ci să te regăsești și să-ți reconstruiești locul de la capăt.
– Ați spus că perioada de așteptare a primului copil v-a transformat profund. Ce s-a schimbat în acei ani?
Când ne-am dorit, cu adevărat, un copil, a durat cinci ani până să îl avem. Au fost ani grei, cu multă tristețe. Dar așteptarea ne-a schimbat, ne-a reașezat valorile. Îmi amintesc că, pe măsură ce treceau lunile și eu încă nu eram mamă, gândul care mă consola era acesta: sufletul care urmează să vină are nevoie să întâlnească anumiți oameni, are nevoie de o anumită lume din care să facă parte. Atunci am înțeles că Dumnezeu are un motiv când întârzie să-ți îndeplinească rugile.
Sunt convinsă că, dacă mi-ar fi fost ușor să devin mamă, aș fi continuat în ritmul acela de profesionist dedicat, fără să mă opresc cu adevărat și să înțeleg ce înseamnă. Așteptarea m-a obligat să mă pregătesc. Nu logistic, ci lăuntric. Am trecut de la a-mi dori un copil la a mă pregăti pentru el. Și cred că acolo s-a petrecut schimbarea cea mai adâncă.
– Ce a însemnat decizia de a o lua de la capăt profesional, odată cu începerea cursurilor la Facultatea de Psihologie?
A venit foarte firesc. Când rugăciunea mi-a fost ascultată, am început să citesc, să învăț, să caut ce pot face mai bine pentru această nouă etapă. Am mers la cursuri de parenting, am citit despre etapele prin care treceam ca familie.
Îmi amintesc cât de încântată m-am întors de la un curs unde am aflat că eu și soțul meu, pe lângă relația de părinți, mai avem și o relație de cuplu de care uitasem. Două relații diferite, fiecare cu nevoile ei. Pentru mine a fost o revelație. Apoi, s-a născut fiul meu și am început să citesc despre psihologia fraților, despre ce înseamnă pentru fetița mea prima născută să aibă un frate la doi ani, cum să îi explic că iubirea noastră pentru ea crește, nu se împarte. Că iubirea este veșnică, dar relația prin care o trăiești are nevoie de îngrijire, de căldură, de atenție. La un moment dat, mi-am dat seama că nu mai pot face altceva. Că îmi place să învăț, să înțeleg, că îmi doresc ca și alți oameni să cunoască lucrurile acestea, pentru că sunt de mare folos și nu sunt deloc intuitive. Așa s-a născut drumul către psihologie. Nu ca o decizie luată peste noapte, ci concluzia firească a unui drum pe care deja mergeam.
– Cum a fost să construiți în paralel identitatea de mamă și cea de psiholog?
Sunt încă în construcție. Cum cele două identități au venit cam în același timp, îmi este greu să spun dacă sunt cu adevărat separate. Ce învăț ca psiholog mă ajută să fiu mamă, iar ce trăiesc ca mamă mă face un psiholog mai atent.
Trebuie să recunosc și partea mai grea: mi-am ridicat foarte mult standardele ca mamă. Nu îmi dau voie să fiu oricum, am tendința de a supraanaliza, de a cere mult de la mine. Aici m-au ajutat credința, biserica și formările profesionale. M-au învățat să-mi dau și mie voie să greșesc și să înțeleg că un copil nu are nevoie de o mamă perfectă, are nevoie de o mamă prezentă. Poate că asta este lecția cea mai importantă a acestor ani: să construiesc, în același timp, și o identitate autentică, și blândețea față de mine însămi.
– Cum v-a modelat maternitatea felul în care vă raportați la oameni și la suferința lor?
Faptul că sunt mamă mă face să simt altfel durerea unui părinte care intră în cabinet. O recunosc mai ușor și, poate, o înțeleg mai profund, pentru că știu, din interior, ce înseamnă să îți dorești atât de mult să îi fie bine copilului tău, încât uneori te pierzi pe tine sau te agăți de soluții care nu funcționează. Când ai în casă o adolescentă, un preadolescent și un copil de grădiniță, treci prin tot felul de provocări. Teama, nesiguranța, blocajele, toate capătă alt sens atunci când le-ai văzut și acasă, în momentele delicate.
Nu mai sunt doar concepte din cărți, ci experiențe vii pe care le recunoști dintr-o privire. Și, da, mi s-a întâmplat de multe ori să ascult pe cineva în cabinet și să îmi spun în sinea mea: „Știu exact cum se simte, am trăit și eu asta”. Acel moment schimbă totul. Nu mai ești doar un specialist care înțelege, ci și un om care a trecut prin ceva asemănător. Iar această întâlnire dintre experiența personală și cea profesională aduce, cred, mai multă căldură,răbdare și autenticitate în relația cu cel din fața ta.
– Există o lecție pe care ați învățat-o mai întâi în familie și abia apoi în cabinet?
Am învățat cât de importantă este prezența, nu cea fizică, ci atenția reală, aceea în care ești cu adevărat acolo pentru celălalt. Altfel, începi să interpretezi, să presupui, să completezi din propria minte ceea ce simte celălalt. Fără să îți dai seama, emoțiile tale, temerile tale devin mai importante decât ceea ce se întâmplă cu adevărat în fața ta. Iar cel de lângă tine nu mai este el, ci o oglindă a propriilor tale neliniști. Asta am văzut întâi ca mamă, în momentele în care îngrijorarea mă făcea să reacționez la ceea ce credeam eu, nu la ceea ce se întâmpla cu adevărat. Și apoi am recunoscut același tipar în cabinet: această tendință de a-l transforma pe celălalt în ceea ce ne temem noi despre el, în loc să-l vedem așa cum este.
– Ce aduce specific terapia sistemică de familie în contextul societății de astăzi?
Într-o societate obișnuită să caute problema „în interiorul” unei singure persoane, ea ne invită să privim mai larg relațiile, contextul, tiparele. Un copil care se închide în sine nu este neapărat „problema”. Poate este expresia a ceva ce se întâmplă în familie: o tensiune nespusă, o așteptare care apasă fără să fie numită. Terapia sistemică mă ajută să nu mă opresc la suprafață, ci să mă întreb: ce se întâmplă în jurul acestui copil? Și ceea ce mi se pare cel mai valoros este că scoate din discuție ideea de vină. Nu mai căutăm un vinovat, ci înțelegem cum poate fiecare să participe la schimbare.
– Apropierea de Biserică a venit mai târziu. Ce a schimbat, concret, această apropiere?
Într-un fel, apropierea de Biserică ne-a adus acasă. Veneam de la București la biserica de aici și ascultam predicile care aduceau o pace pe care nu o găseam acolo. Îmi amintesc de un Crăciun în care părintele spunea că este foarte frumos când copiii se întorc acasă. Atunci a încolțit gândul că poate e timpul să ne întoarcem și noi. Dar, dincolo de întoarcerea fizică, Biserica a adus o bună rânduială în viața noastră. Ținem posturile, ne rugăm, nu mai concepem o duminică fără Liturghie. Poate pare puțin, dar când ai trei copii și o viață plină de agitație, acest ritm devine o ancoră. Știi cine ești, știi unde te întorci, știi ce contează.
– Cum se întâlnesc, în viața dumneavoastră, psihologia și credința?
Înainte să mă apropii de biserică, am căutat soluții doar în psihologie. Erau lucruri valoroase, dar mereu am simțit că există ceva mult mai mult decât poate cuprinde o teorie, și că unele abordări pot fi foarte greșite. La un curs se vorbea despre situațiile neîncheiate din copilărie. Propuneau o restituire simbolică, să scrii pe o foaie certurile, palmele, momentele dureroase și să i le restitui părintelui tău acum, la vârsta adultă. Că așa devii un adult matur. Am simțit atunci foarte clar că nu avea cum să aducă iertare și pace un astfel de demers. Tocmai aici intervine credința, ca o busolă. Psihologia îți dă instrumente, dar fără o ancoră poți ajunge să le folosești într-o direcție greșită. Pentru mine, credința este ancora aceea. Mă ajută să discern ce merită păstrat din ceea ce învăț și ce trebuie lăsat deoparte.
– Cum ați descoperit Comunitatea Hristocentric și ce v-a atras?
Îmi amintesc de Sinaxele Părintelui Stareț Efrem Vatopedinul cu psihologi, psihiatri și neurologi români. Am participat chiar de la prima întâlnire și am fost foarte uimită de numărul mare de specialiști credincioși, ortodocși. Nu mă așteptam să fim atât de mulți! M-a impresionat atunci felul în care Starețul oferea binecuvântare și spunea câteva cuvinte familiilor care intrau în dialog. Erau cuvinte cu mult adevăr, cuvinte folositoare lor – și le spunea doar privindu-i. Fără anamneză, fără ore de ședință. Doar o privire atentă și un cuvânt la locul lui. Ca psiholog, știi cât de greu este să ajungi acolo. Și, totuși, Părintele Efrem era deja acolo, dintr-un alt izvor.
Ce m-a atras spre Comunitatea Hristocentric a fost dorința de a aparține unui loc în care oamenii împărtășesc aceleași valori, în care își pun întrebările și caută răspunsurile pornind din același punct. În profesie poți să te simți uneori singur cu convingerile tale.
– Privind în urmă, ce sens capătă toate etapele prin care ați trecut?
Pot să spun că tot ceea ce trăim are sens. Că nimic nu se întâmplă doar așa, să fie. Fiecare etapă mi s-a părut, la momentul ei, fie un eșec, fie o întârziere, fie o schimbare de drum. Acum văd că toate duceau în același loc, spre oameni, spre relații, spre înțelegerea că nu poți fi cu adevărat lângă celălalt dacă nu ești mai întâi împăcat cu tine.
Dacă ar fi să spun într-o singură propoziție ce sens au avut toate, aș spune că m-au învățat să am răbdare cu drumul, chiar și atunci când nu înțeleg unde duce.
