„Psihologia este complementară credinței creștine, pentru că însoțește omul spre ieșirea din criză” – în dialog cu Doina Ioana, psiholog clinician și psihoterapeut
Interviu cu Doina Ioana, licențiată în Teologie și Psihologie, psiholog clinician și psihoterapeut cu formare în Psihoterapie Integrativă. În prezent, este cercetător științific în cadrul Laboratorului de Cercetare al Spitalului „Alexandru Obregia”.
– Ați fost parte din prima promoție de femei care au absolvit Facultatea de Teologie. Cum ați trăit acest moment de pionierat și ce impact a avut el asupra formării dumneavoastră?
Anii ‘90 purtau cu ei, puternic, fermentul schimbării. O lume apusese, o alta era în formare. Noi, cei tineri atunci, visam la o lume perfectă, o societate așezată pe valori creștine, solide. Sala de curs era plină de studenți, de la tinere absolvente de liceu, de 19 ani, la femei de 70 și ceva de ani. Toate aveam entuziasmul noilor începuturi. Sorbeam fiecare cuvânt al părintelui profesor Constantin Galeriu. Îmi amintesc de nerăbdarea noastră de a lucra cu copiii, animați de tot ceea ce învățam – ne doream să aprindem lumina în sufletele lor.
În școala de teologie am avut șansa să întâlnesc oameni minunați, providențiali, preoți, profesori sau colegi pe care îi puteai vedea cum își înmulțeau talanții cu multă râvnă și cărora le păstrez pe veci un loc în inima mea. Și duhovnicul tot din acea perioadă îmi este călăuză neobosită. Aceia au fost anii în care am înțeles că Dumnezeu este iubire, iar iubirea a devenit pentru mine un adevărat Acasă. Am înțeles că iubirea este de valoare divină, că este concretă, că se înmulțește dăruind-o și că are efecte vindecătoare.
– Ce v-a motivat să faceți o schimbare și, după 10 ani, să urmați cursurile Facultății de Psihologie?
De când mă știu, am fost interesată să învăț lucruri noi. Rolul de părinte m-a provocat să caut ce e mai bun și mai frumos pentru educația copiilor mei și să nu obosesc. Așa că, odată începută ucenicia în rolul de părinte, citeam. Am descoperit un domeniu captivant, așa cum îl găsesc și acum, și m-am decis să încep cursurile Facultății de Psihologie cu binecuvântarea duhovnicului meu. Am știut de la bun început că tot ce învățasem în Teologie va putea fi de mare folos și în acest nou domeniu pentru mine. Aveam nevoie de acest domeniu al cunoașterii și pentru misiunea de preoteasă. Soțul meu tocmai își începuse slujirea pastorală într-un paraclis universitar, iar împreună-slujirea noastră cerea mai mult de la mine.
– Ce înseamnă, din perspectiva dumneavoastră, o psihologie ancorată în credința ortodoxă?
Credința creștin-ortodoxă este o relație de iubire între Dumnezeu și om, iar psihologia care se ancorează în ea pune iubirea lui Hristos în practică într-o nouă modalitate, binevenită în arealul românesc. În terapie, devenim instrumente pentru binele clientului, cu toată expertiza și tot ceea ce suntem noi, ca oameni. Cu cât suntem mai dezvoltați personal și cu o viață duhovnicească mai bogată, cu atât avem mai multe resurse pentru soluția psihologică în cheie ortodoxă. Deci, cu cât viața duhovnicească a specialistului – fie el medic sau psiholog – este una mai vie, cu atât mai rodnică devine lucrarea și mai grabnică este ieșirea din criză a clientului sau pacientului.
– Cum poate un psiholog ortodox să păstreze discernământul într-un domeniu atât de vast și eterogen?
Atâta timp cât psihologul creștin știe cine este, Cui aparține, știe că baza lui de siguranță este Adevărul însuși, adică Însuși Hristos, este important să exploreze, să descopere, să-și lărgească cât mai mult orizontul și aria de competențe, să-și aprofundeze cunoașterea fără nicio temere. Cunoașterea altor teritorii devine o necesitate care ține de dezvoltarea sa profesională.
– Ce le-ați spune celor care văd în psihologie un „rival” al Bisericii și cât de important vi se pare, în acest context, proiectul Hristocentric, un proiect de împreună-lucrare între teologie și psihologie?
Poate că încă există o tendință de a privi în competiție aceste două domenii, de altfel compatibile, complementare și care lucrează împreună în beneficiul omului. Însă se poate observa din ce în ce mai multă deschidere spre o colaborare. Tot mai mulți preoți tineri sunt interesați de toate resursele pe care le oferă domeniul psihologiei, parcurg școli de psihologie, cu formări în diferite tipuri de psihoterapie. Speranța crește în fiecare an în care studenții nu văd între psihologie și Biserică vreun conflict ci, dimpotrivă, medii diferite, dar complementare de creștere.
Fiecare membru al comunității Hristocentrice este, cred eu, un om al lui Dumnezeu care, în ochii omului din fața lui – fie el pacient, client, fiu duhovnicesc, după caz – vede chipul lui Hristos. Când spun „om al lui Dumnezeu”, mă gândesc la Scăldătoarea de la Vitezda, unde cel salvat a fost, în sfârșit, aruncat în scăldătoare de Cineva. Până atunci, nu avusese om. Or, fiecare dintre noi suntem chemați să fim acel om pentru semenii noștri. Psihologia este complementară credinței creștine, pentru că însoțește omul spre ieșirea din criză. Dialogul și colaborarea dintre aceste domenii este unul deosebit de important pe care nici Biserica, nici medicina, nici psihologia nu își pot permite să-l neglijeze – dacă vrem să slujim oamenilor în cât mai multe și mai eficiente moduri. Este o mare nevoie de specialiști din toate domeniile menționate care să lucreze într-un parteneriat. Pe de o parte, să aline suferința umană și, pe de altă parte, să fie călăuze către creșterea personală, duhovnicească.
– Cum vedeți misiunea Hristocentric în contextul nevoilor sufletești și mentale ale omului contemporan?
Trăim într-un univers complet diferit și de cel al părinților noștri. Un timp cu o dinamică fără precedent, unde internetul, globalizarea și rețelele social media ne modifică așteptările de la noi înșine și de la viață. Văd în comunitatea Hristocentric o nouă modalitate care face ca iubirea lui Hristos să devină relevantă în contextul vremurilor noastre.
– Care sunt nevoile pe care le aveți, ca psiholog clinician, în lucrul cu pacienții, și în care comunitatea Hristocentric ar putea fi de folos?
De mare folos este cartografierea comunității. Să știm unii de alții, să putem direcționa pacientul la specialistul aflat în proximitatea lui. În spitalul în care lucrez vin pacienți din toată țara și aș putea să ajut și mai mult trimițând, la solicitări, către specialistul cel mai potrivit. Văd în viitor o nevoie mare de structură, o metodologie de lucru comună a acestor trei specializări, un limbaj comun.
– La final, în calitate de teolog și de psiholog, ce mesaj ați transmite colegilor din Hristocentric care, în mare parte, cunosc bine doar unul dintre cele două domenii?
Le-aș spune, în primul rând, că îi felicit că fac parte din această comunitate. Prezența lor aici îmi spune că sunt deschiși să afle căi de legătură între credința creștin-ortodoxă, psihologie și medicină. Îmi arată dorința lor de perfecționare, de a fi mai buni slujitori ai lui Dumnezeu și ai oamenilor. Deschiderea este o formă de respect pentru aproapele și o formă și de smerenie, până la urmă.
Și, desigur, le-aș mai spune că este necesar să parcurgă un anumit set de informații din domeniul pe care nu îl cunosc în profunzime. E nevoie de o structură comună la care să ne raportăm cu toții. Fie ca această împreună-lucrare la care suntem chemați să aducă roadă bogată!
