„Să căutăm starea de bine dar, mai presus de toate, să promovăm în cabinetele noastre mesajul Iubirii” – în dialog cu Maria Corina Bacalearos, psiholog clinician principal, psihoterapeut de familie
Interviu cu Maria Corina Bacalearos, psiholog clinician principal, psihoterapeut de familie laInstitutul Național pentru Sănătatea Mamei și Copilului „Alessandrescu-Rusescu”.
– Cum ați descoperit chemarea către psihologie?
Încă din copilărie, am fost atrasă de natură și de înțelegerea comportamentului uman. Îmi amintesc că eram foarte sensibilă și sesizam aspecte de atitudine, de comportament și, de asemenea, simțeam diferențe între ce e bine și ce nu e bine. După liceu, prima opțiune pentru facultate a fost biologia. Dar m-am dus mai degrabă să experimentez examenul, nu neapărat să intru. Prin urmare, deși am luat o notă bună, am picat. Deschiderea către psihologie a apărut în mod concret auzind la radio un anunț despre înființarea Facultății de Psihologie. Aș putea spune că a fost un dar de la Dumnezeu, pentru că nu mă văd azi practicând o altă profesie. Și o spun cu încredere. Cred în planul lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi, dacă suntem atenți și receptivi.
– Ce momente au fost definitorii pentru înțelegerea omului ca întreg: trup, minte și suflet?
Am crescut într-o practică ortodoxă simplă: candela aprinsă, mersul la biserică, starea de rugăciune. Totuși, nu exista o legătură între conștiința înțeleasă în duhul Sfinților Părinți și conștiența de viață, așa cum o percepeam în termeni laici. Deși eram deja psiholog și practicam consilierea și psihoterapia, simțeam o fragmentare. În acest context, în urmă cu 16 ani, am participat la o Conferință națională de psihoterapie, cu dorința clară de a primi o direcție pentru practica pe care o desfășuram în cabinet, pentru că majoritatea școlilor, teoriilor, metodelor și tehnicilor de psihoterapie erau non-directive. Aveam nevoie de un reper – fără să încalc libertatea clientului – dar care să mă ghideze interior. La acel congres, în cadrul unui workshop, am fost martora unei lupte pentru putere între seniori. Nu am știut atunci cum să interpretez momentul, dar m-am întors acasă cu o neliniște adâncă și cu o întrebare care a început să mă frământe: unde este sensul?
La o săptămână după, aproape instinctiv, am mers la Biserica „Sfântul Silvestru” din București, fără o vinovăție clară, dar cu gândul de a mă spovedi. La biserică erau doi preoți. La un preot era rândul mai mare, așa că m-am așezat la rândul mai mic. La părintele Cristian Galeriu. Și am așteptat ore – pentru că spovedania la părintele Cristian dura foarte mult. A fost primul moment în care am aflat că mândria este un păcat, nu o virtute. În mentalitatea pe care o dobândisem până atunci, a fi mândru că ai realizări, că ai împliniri și că faci lucruri bune era o însușire pozitivă. Acel moment a marcat începutul unei transformări: spovedanie, împărtășanie, cateheze, Sfântul Maslu, Liturghie. La îndemnul părintelui, am început să citesc din Sfinții Părinți. Acolo am descoperit înțelesuri total diferite față de cele primite în facultate și în formările ulterioare. Au urmat o restructurare profundă – cognitivă și spirituală – și, odată cu ea, un mod diferit de a înțelege psihoterapia.
– Cum ați înțeles și cum ați integrat, mai apoi, în lucrul cu pacienții, complementaritatea dintre psihologie și credință?
Mai devreme sau mai târziu, în lucrul cu pacienții, ajungi la rațiunea necesității de a iubi. Pentru că psihicul sănătos este psihicul care iubește. Psihicul care are, din diferite motive, incapacitatea de a iubi, este un psihic care, potrivit afirmațiilor domnului profesor Romilă, merge fie spre depresie cu anxietate, cu manifestări de furie, fie spre modificări până la tulburări de tip psihopat. Desigur, ne dezechilibrăm mereu din această stare de a iubi. Dar ceea ce contează este întoarcerea constantă la ea. Acesta este, de fapt, miezul credinței ortodoxe. Iar echilibrul în iubire poate crește prin practicile Sfinților Părinți.
În cabinet, întâlnesc pacienți care, din cauza distorsiunilor cognitive sau emoționale, nu mai simt sau nu mai recunosc chemarea interioară către iubire. Conștiința, rănită și fragmentată, pierde legătura cu această informație profundă – iubirea nu mai este conștientizată, este blocată. În astfel de cazuri, pe calea rațională, ajungem adesea la întrebări legate de apariția vieții pe pământ. Iar de aici apar, evident, două căi: pe de o parte, avem viziunile darwiniste, evoluționiste, atee și, de cealaltă parte, este viziunea creaționistă. În cazul în care oamenii au o viziune creaționistă, legătura cu porunca iubirii față de Dumnezeu și de aproapele se face firesc. Pentru cei cu o viziune evoluționistă, orientarea se oprește la nivelul echilibrului emoțional și al unei stări de bine. În ambele cazuri, respect libertatea clientului – așa cum o cere și relația cu Dumnezeu.
Păstrând această neutralitate, învăț cum să orientez omul spre sensul vieții, fiecare după nivelul său de deschidere. Știu însă, ca specialist și om credincios, că există un „dincolo de”. Că binele autentic, bunăstarea adevărată sunt în Hristos, prin Harul Duhului Sfânt, de la Tatăl. Speranța mea rămâne că fiecare om poate progresa descoperind că dincolo de starea de bine se află adevăratul scop: întoarcerea la comuniunea cu Dumnezeu în adevăr și iubire.
– În ce fel credința poate susține vindecarea psihică în cabinetul psihologului?
Într-un mod, aș zice, fundamental și facilitator. Pentru că, într-adevăr, cu un client credincios, la care structura psihică este sănătoasă sau doar ușor afectată, dialogul logic și rațional până la înțelegerea lucrurilor care depășesc rațiunea este mult mai accesibil. Psihoterapia ortodoxă, pe lângă participarea la Sfintele Taine, implică și asimilarea învățăturilor Sfinților Părinți – o înțelegere rațională, dar într-o logică a binelui, a iubirii care depășește egoismul. O logică orientată spre Dumnezeu, spre aproapele și spre sine, în același timp. Credința deschide mintea și inima omului, îl face receptiv la aceste învățături, la poruncile lui Dumnezeu și la responsabilitatea de a le împlini.
– Cât de importantă este conlucrarea cu duhovnicul în ceea ce vă privește și în ceea ce îl privește pe pacient?
Legăturile cu duhovnicul se creează, am putea spune, firesc. Odată ce sunt atinse anumite înțelesuri profunde, în fiecare dintre noi – fie că suntem terapeuți, fie pacienți – se naște o căutare, o chemare. Iar atunci când începem să căutăm, cerem. Orice motivație care își găsește împlinirea lasă loc alteia, superioare. Se întâmplă ca unii pacienți să întrebe pur și simplu despre aspectele duhovnicești, iar atunci le răspund în măsura cunoștințelor mele. Alteori, ei singuri caută, se informează din surse diverse și ajung, într-un fel sau altul, la duhovnic. Cum am ajuns și eu – într-un chip, așa, ca și când ar fi fost o inconștiență. De altfel, citind recent din Sfinții Părinți despre starea de conștiință, am regăsit ideea acestei rupturi între simțirea lui Dumnezeu și simțirea noastră de sine, a ceea ce se petrece înăuntrul nostru, din punct de vedere psihologic. Pe măsură ce structurile psihologice se vindecă, se restructurează și se armonizează, apare ceva tainic și în psihoterapie. Chiar dacă o ședință pare foarte eficientă și observăm un progres clar, rămâne întotdeauna o dimensiune pe care nu o putem explica complet, un mister asupra a ceea ce a produs, cu adevărat, schimbarea. Tocmai această parte tainică este
cea care ne mișcă interior, ne pune în mișcare spre pașii următori, spre o căutare reală a Adevărului.
– În tot acest context discutat până acum, cât de necesară este existența unui proiect precum Hristocentric?
Este fundamentală! Pentru că, după credința și priceperea mea, cine dorește să facă psihoterapie cu adevărat este bine să înțeleagă că psihoterapia autentică este lucrare a Duhului Sfânt. Un dar de la Dumnezeu pentru restaurarea condiției noastre, a fiecăruia, din punct de vedere mintal sau psihologic. Proiectul Hristocentric vine în întâmpinarea unei nevoi reale: aceea de a institui, într-un mod asumat și structurat, legăturile esențiale între credință și știința psihologică. Această inițiativă oferă un cadru de sprijin pentru cei care împărtășesc o astfel de viziune integratoare. Personal, de-a lungul carierei mele, am trecut printr-o perioadă dificilă de hărțuire sau de agresiune colegială – pe care o pot înțelege –, cauzată, în parte, de faptul că îmi exprimam public credința în mântuire și în adevărul Sfintei Treimi. Proiectul Hristocentric oferă contextul necesar pentru ca astfel de tensiuni să dispară și pentru ca noi, ca specialiști, dar și ca oameni, să ne putem exercita liberul arbitru în alegerea unei filosofii de viață care ne reprezintă. Asta, fără a mai fi etichetați drept inadecvați, înapoiați sau ridiculizați prin analogii jignitoare. Este timpul ca profesioniștii care aleg să-și manifeste credința să poată lucra cu demnitate și responsabilitate, fără teama de a fi marginalizați. Iar proiecte precum Hristocentric creează exact acel spațiu de validare, susținere și apartenență de care avem nevoie.
– Cum a fost experiența de a participa la întâlnirile cu specialiștii din cadrul Hristocentric?
Participarea la întâlnirile din cadrul Hristocentric – atât online, cât și fizic – a adus cu sine o stare de siguranță, încredere și un sentiment real al valorii profesionale. Pentru că, deși sentimentul valorii personale, siguranța și încrederea se păstrează prin viața duhovnicească și prin practicile spirituale, în plan personal și profesional avem nevoie, ca specialiști, de contexte în care să ne putem regla emoțional și să ne reconectăm la aceste repere.
– Concret, cum vă ajută aceste întâlniri pe care le aveți cu Hristocentric?
Mă simt în siguranță în cadrul acestei comunități. Am încredere în întreaga activitate și în întreaga mișcare profesională pe care acest proiect o generează, cu atât mai mult cu cât este susținut de rugăciunile sfinților părinți și de lucrarea Harului Duhului Sfânt. Această încredere îmi întărește sentimentul valorii profesionale, un sentiment sănătos, echilibrat, așezat. El îmi aduce pace, bunăstare interioară, motivație și încredere în munca mea. Mă sprijină să îmi exercit profesia cu responsabilitate, respectând cu rigurozitate normele deontologice ale domeniului nostru.
De aceea consider acest proiect o adevărată binecuvântare. Am convingerea, sprijinită de credință, că Hristocentric se va dezvolta și va aduce roadele Duhului Sfânt în comunitatea noastră profesională – roade precum dragostea, bucuria și pacea. Cred, de asemenea, că un astfel de proiect poate contribui esențial la clarificarea și apropierea între anumite concepte din psihoterapie și cele din spiritualitatea ortodoxă. De exemplu, între ideea de schimbare a minții, centrală în terapia cognitiv-comportamentală, și noțiunea de pocăință sau metanoia din Noul Testament și scrierile Sfinților Părinți. Sau între conceptele din psihologia traumei – precum fragmentarea psihicului – și ideea de „conștiință rănită” întâlnită în literatura patristică. Tot astfel, putem observa paralele între dinamica psihicului descrisă de psihanaliză – cu impulsurile sale poftitoare și partea rațională – și distincțiile făcute de Sfinții Părinți între rațiune, voință și părțile sensibile ale sufletului.
– În loc de final, aveți un mesaj pentru colegii dumneavoastră?
Iubirea este cea mai înaltă formă de rațiune, iar asumarea ei ca scop în cadrul ședințelor de psihoterapie reprezintă un drum bine ales. De aceea, îndemnul meu este acesta: să căutăm starea de bine dar, mai presus de toate, să promovăm în cabinetele noastre mesajul Iubirii.
