„Vindecarea este integrală: trup, psihic și suflet” – în dialog cu Claudia Maria Podașcă, medic neurolog și de urgență
Interviu cu Claudia Maria Podașcă din Germania, medic neurolog cu supraspecializare în medicină de urgență care, în prezent, se formează și în psihiatrie.
– Ați crescut în Germania într-o familie de preot, ați studiat Medicina în România și v-ați format profesional în sistemul medical german. În plus, sunteți soție de preot. Cum s-a construit în viața dumneavoastră această întâlnire dintre credință și medicină?
Am crescut într-o familie de preot și provin dintr-un neam preoțesc cu o tradiție îndelungată. Chiar dacă, fiind femeie, nu am avut posibilitatea să slujesc ca preot la altar, am simțit mereu dorința de a rămâne aproape de oameni și de a le fi de folos în mod concret. De aceea, medicina a devenit pentru mine o formă prin care pot continua, într-un alt fel, lucrarea de slujire și grijă față de aproapele. Astfel, întâlnirea dintre credință și medicină s-a construit firesc, ca o împletire între moștenirea spirituală primită și nevoia de a face ceva durabil, care să aducă alinare și speranță celor aflați în suferință. În plus, în calitate de soție de preot, pot susține slujirea preoțească a soțului prin implicarea mea în parohie.
– Ați lucrat în neurologie și în medicina de urgență, iar acum vă formați în psihiatrie. Ce v-au învățat aceste trei domenii despre fragilitatea omului?
Experiența mea în neurologie m-a învățat că omul poate purta suferințe pentru care, de multe ori, nu există un tratament eficient, oricât de avansată ar fi medicina. În medicina de urgență am înțeles cât de fragilă este granița dintre viață și moarte. Cât de repede se poate afla omul în fața morții și, totodată, cât de neașteptat poate fi readus la viață. În toate aceste situații am simțit cât de limitată este puterea noastră ca medici și cât de mult rămâne viața, în cele din urmă, în mâinile lui Dumnezeu. Formarea în psihiatrie mi-a completat această perspectivă, arătând cât de strâns este legat psihicul de trup și cât de mult influențează starea lăuntrică sănătatea omului. Plecând de la bolile trupești și ajungând la cele ale minții, am înțeles că vindecarea este integrală: trup, psihic și suflet.
– Există un moment din experiența dumneavoastră medicală care v-a făcut să simțiți că medicina singură nu este suficientă pentru a răspunde suferinței unui om?
Da, mai ales în perioada în care am lucrat timp de un an în cadrul secției de terapie intensivă cu specializare neurologică, neuro-ATI, la clinica universitară din Heidelberg. Aproape zilnic întâlneam pacienți aflați în stare critică, unii în moarte cerebrală, și aceste situații m-au determinat să-mi pun întrebări profunde: în ce constă, de fapt, viața omului? Până unde se întinde viața și ce se întâmplă atunci când, prin afectarea creierului, ne pierdem facultățile mintale? Ne mai putem mântui în acea stare? Ce se întâmplă cu sufletul când acesta nu se mai poate manifesta prin trup, respectiv prin creier, în lume? În fața acestor realități, am înțeles mai clar că medicina are limite: poate susține viața biologică, dar nu poate răspunde la întrebările despre sens, mântuire și existență. În spatele fiecărui gest medical se află o taină care depășește competența noastră profesională și care ne trimite mereu spre Dumnezeu.
– Aveți și studii în Teologie. Cum v-ați mai găsit timp și, mai ales, de ce ați vrut să vă faceți timp și pentru acest domeniu?
După liceu, am venit în România și m-am înscris mai întâi la Teologie, pentru a mă reacomoda cu limba și a mă pregăti pentru Medicină. După ce am fost admisă la Medicină, un an mai târziu, am ales să continui cursurile în paralel, pentru că am simțit că se completează. Am reușit să finalizez Teologia înainte de a începe partea clinică din Medicină. Nu a fost un parcurs ușor, dar studiile de teologie m-au ajutat să păstrez un echilibru interior – mai ales în primii ani de Medicină, care erau foarte tehnici și riguroși. Citind cursurile de teologie, mă regăseam și mă relaxam.
Mai târziu, în timpul rezidențiatului, lucrând în terapie intensivă, am început să-mi pun tot mai multe întrebări fundamentale despre sensul suferinței, limitele intervenției medicale și demnitatea persoanei aflate la sfârșitul vieții. Această perioadă m-a determinat să revin către teologie, de data aceasta printr-un masterat în Teologie Sistematică, unde m-am axat pe bioetica ortodoxă și pe problematica sfârșitului vieții în contextul medical contemporan, adesea secularizat.
– Conferențiați pentru ortodocșii vorbitori de germană pe teme de bioetică. Care sunt întrebările sau frământările pe care le aduc cel mai des în discuție credincioșii?
Sunt aceleași întrebări și frământări pe care le întâlnim și în România. De cele mai multe ori, preocupările vizează probleme legate de sfârșitul vieții: ce înseamnă demnitatea persoanei în suferință, cum se înțelege libertatea omului în fața bolii și a morții, cum poate fi trăită credința într-un context medical și social profund secularizat. De asemenea, apar frecvent întrebări legate de procreație, de fertilizarea artificială, de raportul dintre trup și suflet, precum și teme ce țin de integrarea conștiinței creștine în deciziile medicale. Toate aceste teme capătă o încărcătură aparte în mediul german, unde societatea este foarte bine organizată și material prosperă – căci tocmai acest confort poate uneori să încețoșeze perspectiva asupra sensului vieții, a suferinței și a libertății adevărate.
– În fața morții, ce devine cu adevărat important pentru oameni?
Pentru omul care se apropie de moarte devin cu adevărat importante relația sa cu Dumnezeu, prezența celor dragi și felul în care își trăiește ultimele clipe în pace, împăcare și demnitate creștină. În acest moment, împăcarea cu Dumnezeu este centrul interior al vieții sale, iar rugăciunea îl ajută să-și așeze sufletul în mâinile lui Hristos. Prezența familiei capătă o greutate mai mare decât orice reușită sau bun material, pentru că omul simte nevoia să se știe iubit, iertat și însoțit. În același timp, dorința de a nu suferi inutil, ci de a purta suferința în Hristos cu alinare medicală potrivită și cu asistență duhovnicească devine esențială pentru un sfârșit creștinesc fără durere, neînfruntat și în pace, în care îngrijirea trupului și a sufletului se țin împreună.
Pentru credinciosul ortodox, respectarea credinței sale în ceea ce privește înmormântarea – și nu incinerarea, așa cum se practică des la spital –, refuzul eutanasiei, al sinuciderii asistate și al oricărei întreruperi deliberate a vieții reprezintă o prioritate morală, fiind expresia convingerii că viața este darul lui Dumnezeu, iar timpul morții Îi aparține tot Lui.
– În acest context se înscrie și Directiva medicală ortodoxă pe care ați conceput-o în cadrul lucrării de disertație și, apoi, cu sprijin, ați dezvoltat-o. Explicați-ne despre ce este vorba.
Da, ideea aceasta a fost adaptată, corectată alături de părintele Athanasie Ulea și de bioeticiana Cornelia Delkeskamp, apoi promovată în Mitropolia Germaniei și în asociațiile ortodoxe germane. Concret, e un formular prin care credinciosul își exprimă din timp dorințele privind îngrijirea medicală și spirituală la finalul vieții. Permite chemarea preotului la patul bolnavului, în spital, și integrează dimensiunea duhovnicească în deciziile medicale. Documentul clarifică totodată faptul că persoana cere evitarea tratamentelor disproporționate în favoarea îngrijirilor paliative și a unei însoțiri duhovnicești atente, în care suferința este alinată, nu grăbită spre moarte.
De asemenea, Directiva afirmă dorința de a fi înmormântat potrivit rânduielii ortodoxe și de a evita practici precum incinerarea, punând în acord deciziile medicale și funerare cu tradiția și conștiința Bisericii. În mediul spitalicesc, Directiva medicală ortodoxă devine un instrument esențial. Ea îi ajută pe medici și pe familie să respecte credința pacientului, prevenind confuziile sau deciziile contrare învățăturii Bisericii despre viață și moarte. În felul acesta, pacienții sunt protejați de derapaje bioetice precum eutanasia, sinuciderea asistată sau presiunea de a renunța la viață, iar îngrijirea este orientată spre alinare, rugăciune și pregătirea pentru întâlnirea cu Dumnezeu.
– În cadrul Mitropoliei din diaspora susțineți și seminare pentru preoți despre urgențe medicale și elemente de psihologie. Ce situații reale v-au arătat că preoților le sunt de folos astfel de formări?
Am realizat cât de necesare sunt aceste formări pornind din propria experiență. Atunci când, în parohie, m-am confruntat cu situații de urgență în care au trebuit implicați simultan mai mulți oameni – preoți, credincioși, personal medical – mi-am dat seama că, deși cu toții aveau bunăvoință, nu erau pregătiți să gestioneze organizat și calm momentul critic. Din dorința de a transmite stilul de management al resurselor și de organizare pe care l-am învățat în medicina de urgență – un mod de a gândi clar rolurile, de a prioritiza și de a colabora în situații tensionate – am realizat că aceste competențe sunt utile nu doar în caz de urgențe medicale, ci în orice proiect parohial, de la organizarea unei sărbători până la gestionarea unei mulțimi de oameni cum este, de exemplu, în noaptea de Paști.
O nevoie specială a fost identificată de părintele Athanasie Ulea, cu care susțin aceste seminarii, în legătură cu botezul prin scufundare al pruncilor – forma corectă și de preferat din punct de vedere liturgic. O formă care, foarte rar, poate pune preotul în fața unui copil cu dificultăți de respirație sau chiar în stop, situație ce necesită manevre elementare de resuscitare adaptate vârstei. Deși aceste cazuri sunt extrem de improbabile și, atunci când apar, nu sunt cauzate propriu-zis de Taina Botezului, ci de fragilitatea medicală a copilului, ele sunt intens mediatizate și provoacă teamă în rândul clericilor. De aceea, este esențial ca preoții să fie familiarizați măcar cu pașii de bază ai resuscitării unui nou-născut și cu modul de organizare a celor din jur până la sosirea ambulanței. Aceste formări nu îi transformă în medici, ci le oferă claritate, responsabilitate și capacitatea de a gestiona situații critice.
– Toată activitatea dumneavoastră ne prezintă un om și un profesionist care înțelege întru totul misiunea și utilitatea proiectului Hristocentric. Cât de necesar era un asemenea demers în România?
Proiectul Hristocentric răspunde unei nevoi reale de a aduce împreună competența medicilor, sensibilitatea psihologilor și experiența duhovnicească a preoților în slujba vindecării integrale a omului. Din perspectivă ortodoxă, nu putem vorbi coerent despre vindecare dacă separăm trupul de suflet: tulburările, suferința și boala se manifestă adesea în trup, dar își au rădăcini și dimensiuni sufletești și relaționale, iar refacerea omului cere atât intervenție medicală și psihologică, cât și restaurarea legăturii cu Dumnezeu și cu Biserica.
În România au existat și există inițiative care arată cât de rodnică poate fi colaborarea interdisciplinară, dar ele sunt încă fragmentare și nu reușesc întotdeauna să ajungă acolo unde omul suferind apelează prima dată. Un proiect precum Hristocentric umple tocmai acest gol: creează un cadru clar de dialog și formare comună pentru preoți, medici și psihologi, oferă limbaj, criterii și instrumente astfel încât fiecare să își înțeleagă rolul, limitele și complementaritatea cu ceilalți, și propune modele de intervenție în care pacientul nu este redus nici la un „caz clinic”, nici la o „problemă spirituală”, ci este abordat ca persoană, unitate de trup și suflet.
De aceea, un astfel de demers nu este necesar doar în România, ci ar trebui asumat și implementat în toate țările și mediile în care există preoți, medici, psihologi și comunități ortodoxe: în diaspora, în spitale, în centre de consiliere, în parohii. Numai acolo unde există o colaborare reală în care medicul tratează boala, psihologul lucrează cu emoțiile și relațiile, iar preotul lucrează duhovnicește cu sensul suferinței și cu relația cu Dumnezeu putem vorbi despre o vindecare integrală, coerentă cu antropologia ortodoxă, care înțelege omul ca persoană chemată la comuniune, nu ca sumă de simptome.
– Ce riscuri apar atunci când medicina, psihologia și duhovnicia lucrează complet separat?
Riscul principal este că se tratează doar o parte a omului, în timp ce boala reală – care cuprinde trupul și sufletul – continuă în profunzime. Când medicina lucrează fără psihologie și fără duhovnicie, există pericolul să reducem persoana la un caz clinic: se ameliorează simptomele trupești, dar rămân neatinse frica, vina, depresia, crizele de sens, iar pacientul poate ajunge să se simtă abandonat spiritual sau chiar revoltat pe Dumnezeu. Când psihologia lucrează fără medicină, se poate ignora sau întârzia diagnosticarea unor afecțiuni somatice reale – de exemplu, tulburări endocrine, neurologice sau cardiace –, riscând ca un „conflict interior” să ascundă o boală gravă netratată. Iar când duhovnicia acționează izolat, fără cunoașterea datelor medicale și psihologice, există riscul de a spiritualiza excesiv suferința, de a pune poveri morale neadecvate pe umerii celor bolnavi sau de a rata semnele unei tulburări psihice care cere intervenție de specialitate. Rezultatul este o „tratare a simptomelor”, nu a persoanei, ceea ce duce la confuzie, recidive și lipsă de încredere. Vindecarea autentică cere o abordare complementară.
– Ce v-a bucurat cel mai mult în întâlnirile sau discuțiile din comunitatea Hristocentric?
Cel mai mult m-a surprins să descopăr că există deja mulți oameni – medici, psihologi și preoți – care își doresc această colaborare și care așteptau doar un cadru în care să se întâlnească. Dincolo de diferențe, există o preocupare comună pentru omul suferind și convingerea că nu îl putem ajuta decât împreună.
M-a bucurat, de asemenea, amploarea pe care a luat-o comunitatea Hristocentric într-un timp relativ scurt: grupuri numeroase, întâlniri regulate, deschidere autentică spre dialog și o rodnicie care în România pare aproape firească dar care, privită din diaspora, este în același timp dorită și greu de atins. Râvna aceasta – disponibilitatea medicilor, psihologilor și preoților de a învăța unii de la alții, de a-și recunoaște limitele și de a căuta împreună un limbaj comun – a fost pentru mine unul dintre cele mai puternice semne că proiectul Hristocentric răspunde unei nevoi reale și adânci a Bisericii de astăzi.
– Dacă ar fi să descrieți într-o propoziție miza proiectului Hristocentric pentru omul de astăzi, care ar fi aceasta?
Miza proiectului Hristocentric pentru omul de astăzi este să reașeze actul vindecării în orizontul hristologic al omului întreg – persoană unitară, trup și suflet – și să creeze un cadru în care medici, psihologi și preoți conlucrează sinergic, astfel încât diagnosticul clinic, intervenția terapeutică și discernământul duhovnicesc să nu mai funcționeze separat, ci împreună, ca slujiri complementare ale aceleiași lucrări de tămăduire pe care Hristos o lucrează în omul concret care suferă.
– La final, vă rog să transmiteți un mesaj colegilor din Hristocentric.
Vă mulțumesc pentru curajul de a lucra împreună, din profesii diferite, avându-L pe Hristos în centru. Îmi doresc ca omul care caută ajutor să nu mai fie nevoit să aleagă între medic, psiholog sau preot, ci să ne găsească uniți în aceeași lucrare, asumându-ne limitele, dar și darurile, spre folosul lui. Vă încurajez să păstrăm acest duh de smerenie și ascultare reciprocă, de rugăciune și profesionalism, pentru ca Hristocentric să fie, în România și în diaspora, un loc în care nimeni să nu rămână singur în lupta lui, iar întâlnirea dintre credință și știință să fie trăită ca o adevărată împreună-lucrare în iubirea lui Dumnezeu.
